Ion Mircioagă


Teatrul lui Caragiale. D-ale carnavalului


Microsoft Romania
 


            În 1966, la „Bulandra”, a avut loc premiera cu „D-ale carnavalului” în regia lui Lucian Pintilie. Originalitatea montării s-a întemeiat, în planul cercetării, pe năzuința mărturisită a artistului de a suprima reprezentarea idilică a personajelor lui Caragiale. În planul reverberațiilor firești pe care teatrul ar trebui să le producă în mediul care îl susține, spectacolul își propunea, conform aceleiași destăinuiri, să îi trezească pe Nae & comp. din iluzia că trăiesc minunate zile și nopți de sărbătoare.
Primul dorință s-a împlinit. Evenimentul de acum mai mult de patruzeci de ani a deschis un drum care încă se arată important în înțelegerea lui Caragiale. Speranța că românii se vor lăsa aduși cu picioarele pe pământ a rămas, însă, doar nădejde. Nicicând nu se dezvăluie mai limpede această realitate decât în perioada sărbătorilor. Cohorte de petrecăreți se înghesuie în jurul brazilor încărcați cu figurine din ipsos, hârtiuțe colorate și becuri electrice, sau în fața dughenelor din care cumpără baloane colorate și inegalabilul vin fiert, produs pe Dealurile Chimiei. Mama tata și copiii, înfofoliți în hainele de duminică, dau năvală să se înfrupte din cel mai afumat cârnat preparat vreodată în fostul Spital Municipal. Băieții de cartier își etalează cuțitele și remarcabilul talent de a scuipa nu numai în spațiile special amenajate pentru distracție ci și în autobuze, magazine etc. Fetele, binișor-crescute, își exprimă admirația pentru ei folosind un vocabular esențializat, expresiv, care dovedește plăcerea de a studia anatomia. Bețivii pândesc accesele de milă creștinească ale acelor concetățeni ai lor ce înțeleg că unde merge mia merge și suta. Bizuindu-se pe specificul sărbătorii nebunii își strigă păcatele în gura mare, cuminții însă nu se grăbesc să îi ierte căci le au ei pe ale lor, ce să se mai încarce cu altele? Gură-cască îi caută cu lumânarea pe hoții de buzunare deoarece într-un stat constituțional tânăr, ca al nostru, martiriul este imposibil dacă gâdele șomează. În fine, oficialitățile se înghesuie să firitisească prostimea, să danseze cu alegătorii și să prezideze festinurile populare. Din năvalnica dorință de a se exprima, cu toții își asumă, cu entuziasm, riscul de a rămâne fără voci, căci trebuie să concureze încălecarea veselă a muzicii de dans, colindelor și cântecelor de petrecere ce țâșnesc din mega-boxele plantate din metru în metru. La lumina feerică a automobilelor blocate și a reclamelor se deslușește pe asfaltul înmuiat o sumă de obiecte ce impun revizuirea tablei de materii: coji de semințe, mucuri de țigări, ace de seringă, ciorapi deșirați „două perechi avem numai la o sută de dame și bărbătești avem”, pungi de plastic, fluturași promoționali, reviste ilustrate etc.
            Refuzul de a deschide ochii nu este doar o pură plăcere. Trăitorul întru mahmureală (dublată de o convenabilă obediență religioasă) nu cunoaște povara responsabilităților, nici măcar a celor ce îl privesc. Din această „filozofie de viață” câștigă organizatorii petrecerii. Cât timp chefliii nu se ridică de la masă și fiecare speră să câștige porttabacul cu muzică, prea puțini se vor gândi că banii aruncați în aer odată cu artificiile ar putea fi altfel folosiți – de exemplu, pentru aplicarea legilor: a salarizării profesorilor, a sprijinului pentru mame, a teatrelor…
            Ei! d-ale carnavalului!