George Vasilievici


issuSSisme


Microsoft Romania
 


AFACERI

 

M-am așezat pe băncuța din mijlocul scuarului. În jur era o vânzoleală de nedescris. Mașinile de lux curgeau în toate părțile. De unde stăteam eu păreau niște picături ce curg pe două canale, formând un strat de apă metalică foarte rară. Observ că de nicăieri a apărut Ela. Stă lângă mine, așejată pe geamatanul cu cadru metalic ca pe scaun. Este geanta ei de călătorie. Înseamnă ca am plecat împreună. Unde și când nu aș putea spune. În schimb am ajuns învârtindu-ne prin jurul Gării Centrale din Amsterdam până ce am nimerit în Cartierul Roșu. Pe loc am recunoscut jungla. Îmbibată în civilizația cea mai bogată și cea mai culturala, cu fiare adaptate la mersul metropolitan, cu șerpi invizibili până în momentul atacului, lei, tigri, pantere, crocodili, maimuțe carnivore și mult mult vânat, jungla va exista  până ce evoluția ne va duce dincolo de carne. Aici banii sunt sângele și sufletul carnea. Un porsche se intersectă cu un bmw ce venea din sens opus chiar în dreptul nostru și curenții de aer mă traversează prin tot corpul ca două lame inofensive. M-am gândit că așa o fi pe aici, se umblă cu cuțitul pe stradă.
- cică pisicuțele astea olandeze, hibrizii ăștia exagerat de crăcoase, nici nu te bagă în seamă dacă esti brunet. Să nu mai vorbim de înălțime, dacă n-ai peste unu optzeci și cinci...
- a și cum? Dacă vrei să fuți și tu un exemplar din ăsta din partea locului, nu se poate?
- Nici o șansă. Vrei la pizde plătești. Nu îți pot spune cât de rău îmi pare pentru tine. Uneori mă simt așa norocoasă că sunt femeie! Am pizda mea la dispozitie nonstop.
- Taci! Încetează o dată cu porcăria asta. Ce caută șerpii invizibili și maimuțele carnivore în discuție? Răbufnesc eu scos din minți.
- Ce? Bufnește Ela în râs. Cine dracu a vorbit despre așa ceva?
O da, greșeala mea. Fusese una dintre vocile mele interioare iar dacă o confundasem cu a Elei chiar și numai memorialistic, însemna că eram varză deși nu consumasem nici un fel de substanță. Cum mi-am dat seama de asta euforia a început să ia proporții și m-am trezit trântit la pământ și târât în apoi pe canalele subțiri și încâlcite ale memoriei. Apoi am intrat pe o ușă din dreapta. În cameră era noaptea petrecută cu trei ani în urmă în Bizar Club. Exact aceeași noapte cu mine la fața locului înghiținând până la urmă viseptol după viseptol. Acum îmi puteam verifica o curiozitate. Când am ieșit din club îmi amintesc că era dimineață și mai mult de atât era poimâine. Așa puteam afla aproape cu exactitate când fusesem târât în această escrocherie temporală. Tot ce aveam de făcut era să caut ieșirea din bar. Înainte și la dreapta după care am împins ușile metalice și am lăsat lumina să îmi spele chipul. Acum mai rămânea doar să îmi dau seama dacă este mâine sau poimâine. Am traversat strada și m-am oprit pe scuar. Ela era acolo, stând confortabil pe bagaje. M-am așezat pe cimentul trotuarului și am început să vorbesc cu ea privind-o de jos în jus. Așa cum stătea puțin aplecată spre mine, părul îi căzuse peste umeri și se răsfirase exact cât printre fire, soarele să își strecoare razele pentru a se opri pe buzele mele. Lumina astfel filtrată avea gustul Elei.
- Salut, ești roman? mă întreabă unu ce tocmai trecuse prin fața mea.
Am sărit în picioare cum sar din realitate în vis. Prin ușa aia strâmtă. Nu mă așteptam chiar la asta. dar acum era posibil să știe chiar și cum mă cheamă.

  • Ceva nu este în regulă i-am spus Elei.
  • Ești paranoic, vrei să ne mișcăm puțin?

Un singur gând: diavolul vorbește mereu pe limba ta. Tot așa a continuat să vorbească și străinul. În același timp s-a întors și s-a apropiat de noi. Era mic și blond. Avea freza lui Elvis. Jachetă neagră din piele cu talie scurtă și manșete supraelastice. Jinși negri și aproape mulați. Ciocate scurte, de vară.

  • Te-am auzit vorbind românește, eu sunt din Ploiești, domnișoara vorbește și ea românește? Româncă? Întreabă străinul către Ela, fără să își ia ochii de la mine.
  • Da, răspund eu, e româncă și ea.
  • Turiști?
  • Da.
  • E, zi și tu frate ce oraș? De la orașul ăsta o să piară lumea. Din cartierul ăsta de aici.
  • Da, e jungla perfect opusă paradisului fără să fie iad.
  • Ce iad frățioare?  Ăștia la orice colț de stradă îți oferă cocaină, pastile, le scot cu pumnul din buzunar și te lasă pe tine să alegi. Ce iad? Cu iadu m-aș obișnui, dar orașul ăsta îl urăsc.

Știam că îmi aruncase pastila. Aștepta să-l întreb unde și cine îl întrebase pe el pe la colțuri că pe mine nu mă întrebase nimeni nimic.

  • De când sunteți aici?
  • De două zile.
  • Și mai stați?
  • Da, dar nu mai stăm în Sodoma.

Încă de la începutul călătoriei trăiam cu teama că pastilele de viseptol nu îmi vor ajunge până la final.

  • Viseptol? L-am întrebat eu. În fond era după cum bine a spus Ela, un străin care s-a oprit și fără să aibă nici o valiză la el, ne-a spus că urăște orașul ăsta.
  • Pfiu! Făcu străinul. Ești norocos. Viseptolul este rar chiar și aici. Dar nu pot să cred ce noroc ai, unde mai pui că vorbești și românește. De unde sunteți? Din București?
  • Nu, din Constanța. Am încercat eu să-i mai domolesc entuziasmul folosind un ton blazat, aproape sclifosit. Oricum nu vroiam să se ajungă unde știam că se va ajunge. Mai bine zi ce-i cu viseptolul ăla.
  • Ai dat fix peste omul potrivit. Cu greu se mai găsește așa ceva în zilele noastre. Dar eu știam, așa că mi-am făcut rezerve. Așa că o să te coste ceva să știi.
  • Păi cât este bucata?
  • Depinde, câte vrei?
  • Vreo 50 să spunem.
  • Ți le pot da la 4 euro bucata. E bine?
  • E bine. Ce era să fac, oricum nu credeam o iotă din ceea ce îmi înșira acolo.
  • În regulă, să mergem atunci.

 Fără prea multe explicații a luat-o în fața noastră. Vorbea fără oprire și la un volum care ne obliga să mergem aproape de el pentru a-l auzi.
- Unde trebuie să mergem? Întreabă Ela, căreia evident că îi vine peste picior să se deplaseze aiurea după cai verzi pe pereți, că tot îi place ei să folosească expresia asta. O iau după străin și merg la aproximativ 50 de centimetri în dreapta lui. Din spate se aude cum Ela își târâie bagajul.
Imediat ce m-am pus în mișcare am spart crusta de liniște ce se formase deasupra orașului. Sub liniștea subțire, totul stătea să explodeze însă dintr-un moment într-altul.

  • Unde mergem, repet eu întrebarea văzând că străinul nu se sinchisește să-i răspundă Elei.
  • Mergem la mine acasă. Doar nu credeai că umblu cu ele în buzunare?!
  • Nu îmi place asta deloc, se aude iar din spate printre scârțâitul roților de la geamantan. Eu nu am chef să merg nicăieri. Nu vrei să te duci tu singur și noi să te așteptăm aici? Îl întreabă Ela pe străin pe un ton mieros. știe că de răspunsul lui depinde tot ce va urma. știe că eu voi asculta de acest străin până când mă voi vedea cu pastilele de viseptol în mână.
  • Dar nu stau departe și putem urca la mine. Am destul loc și în plus de asta, în stradă este periculos. Viseptolul este foarte ilegal.

De aici a început învârteala. Străduțe peste trăduțe.

  • Uite o rață care se bagă cu totul la fund! Îmi arată Ela entuziasmată spre cercurile rămase în urma păsării pe suprafața lină a apei. Ce rață este? parcă am văzut și la noi în Portul Tomis.
  • Nu este nici o rață dragă, este un scufundac, de când îți tot spun să mai ieși și tu prin lume.

Deși nu este iubita mea Ela începe să se alinte pe lângă mine ca și cum ar fi. O face atât de bine încât aș putea crede că am fost așa de rupt noaptea trecută încât ne-am tras-o, ne-am făcut tot felul de jurăminți și acum nu îmi aduc aminte nici în ruptul capului.

  • Hai măăăăăă!!!!!! De ce ești rău? Mereu trebuie să mă critici tu, chiar și indirect.
  • Nu, dar nu poți face aceeași greșeală la infinit.
  • De ce nu? Cine o să mă oprească? Tu? Ha!
  • Nu, dar te rănești singură.
  • Auzi, știi ceva???? Sugi pula. Nu mă lua pe mine cu vrăjeli din astea că nu ne știm de ieri de azi. La urma urmei mi se rupe de cum îl cheamă pe ăla.
  • Simplu, scufundac.
  • Mă doare-n cur de el. Nici măcar acolo. Mai bine vezi unde mergem, să nu ne trezim în curu gol. Cine-i ăsta? Îl știi?
  • Ce întrebare stupidă. De unde dracu să-l știu? Crezi că cunosc toți românii? Eu zic să te liniștești. Totul va fi bine. Rezolvăm asta și apoi facem ce vrei tu. Sau dacă nu, ne putem da un loc și o oră de întâlnire și ne vedem atunci.
  • Mi-e lene să merg singură, vin cu tine.
  • O fata frumoasă ca dumneavostră ar trebui să aibă mai mult curaj. Se băgă străinul în discuție.

Știam ce gândește Ela despre asta și am simțit cum sub mine a crescut pe nerăsuflate un butoi cu pulbere. Cu ifosele ei radicale putea arunca toată situația în aer cât ai clipi. Eu în schimb eram gata să merg până în pânzele albe. Nu aveam nimic altceva de făcut. În cele din urmă ne-am oprit în fața unei uși albe. Străinul a descuiat, a luat-o-n sus pe scări și noi l-am urmat. Deși ardeam de curiozitate să aflu cu ce se ocupă străinul nici nu mi-a trecut prin cap să-l întreb. Iar despre el tot ce știam era că este un român din Amsterdam, oraș pe care după spusele sale îl urăște.

      Două camere. O baie. Asta trebuie să fie camera de zi. Pe jos sunt numai perne mici de toate culorile. Perne albastre, roșii, verzi, violet, galbene, negre, portocalii. Un curcubeu în toată regula. Un curcubeu împăiat, umplut cu fulgi sau burete.

  • luați loc, ne invită străinul, puteți sta oriunde.
  • Mersi.
  • Pe mine o să vă rog să mă scuzați câteva minute, dar voi simțiți-vă ca acasă.

   Ne-am trântit la întâmplare. Străinul a dispărut în camera cealaltă, închizând ușa după el. Am dat drumu la muzică și imediat ce am auzit vocea lui Fredy Mercurry am înțeles cu ce se ocupa străinul în Amsterdam.

  • Ăsta-i poponar. I-am soptit Elei la ureche să nu care cumva să mă audă Străinul.
  • E pe dracu! M-a contrazis ea violent și nejustificat. Nu am avut însă timp să i-o întorc din cauza Străinului ce își făcu apariția. Era schimbat total. Altă freză. Costum galben, jachetă și pantaloni mulați, pline de paiete negre și verzi. Era să mă bufnească râsul de cum și-a făcut apariția. Și i-aș fi râs în față dacă nu aveam nevoie de el. De râs tot am râs, dar degeaba, dacă o faci în interior și nu se aude, nu are nici un farmec.
  • Ce fac porumbeii? Vă simteți bine? Întreabă el făcând cu ochiul pentru a ne da de înțeles că dezacordu-i cioacă.
  • Excelent! I-am răspuns eu cu un entuziasm fals, gândul fiindu-mi doar la viseptoalele alea pe care nu le mai scotea odată.

  Fermecat de coloratura pernelor nu observasem pereții tapetați cu busturi bărbătești de toate felurile, de la obez la somalez. Am nimerit la Poponarul Șef acasă, mi-am zis dar am păstrat-o pentru mine. Începusem să îmi pierd răbdarea. Momentul se apropia. Palmele evident transpirau.

  • Bun, zise Străinul, acum putem trece la afaceri.
  • Perfect, am aprobat eu inutil din moment ce mă aflam acolo.
  • Câte ai zis că vrei? Că nu mai țin minte.
  • Păi nu am zis, sau am zis? Nu mai contează. Sunt bune?
  • Bune?????? HA! O să te facă maimuță. de fapt ce vorbesc eu aici, mult dincolo de maimuță. O să retrogradezi în divizia D a umanității.
  • Păi hai o dată, să nu mai pierdem timpul.

 

Atunci mi-am dat seama că nici măcar nu știu cum îl cheamă.

  • Uite, îmi place de voi. Ce zici dacă îți dau o sută la 3 euro bucata? Și în timp ce negociază, Străinul bagă mâna adânc în stratul de perne și scoate o pungă în care stăteau cuminți pe puțin două kile de viseptol.

 

 Am răsuflat ușurat și fără să pierd timpul am scos dintr-o mișcare treisute de euro din buzunar și i-am întins Străinului. El îi ia și îi pune pe o pernă roșie fără să se uite la ei măcar și cu mâna cealaltă face o groapă în perna albastră dintre noi, în care varsă un mușuroi de pastile.

  • Pot? Întreb eu politicos întinzând paradoxal mâna.
  • Cum să nu, servește-te.

 

Am luat două pastile și în timp ce mă pregăteam să le duc la gură am simțit mâna Străinului pe mâna mea. Mă strângea nu jucărie.

  • Ce faci? Nu ești întreg? Păi noi luăm câte jumate și abia o scoatem la capăt și tu vrei să iei două? O să îți plesnească mințile și creierul va face implozie. Nu te juca cu astea că nu am chef să te am pe conștiință.

 

Am pus la loc cele două pastile ca un copil cuminte. Nu îmi puteam lua ochii însă de la ele. Degradarea se admira cu bucurie în oglindă. Dependența era mândră de sine. Eram acasă. Era și Ela. Totul era bine.

 Străinul a rupt în două un viseptol și după ce mi-a spus să deschid gura mi-a pus o jumătate pe limbă.

 

George Vasilievici