Liana Manzat

 

Filip și câteva referiri volatile la Critica rațiunii pure

 

Microsoft Romania
 



Vecinul meu Filip are cinci ani, fața palidă și rotundă, rotunzi și mari îi sunt și ochii. Debit verbal ridicat, puhoi de cuvinte. În afara faptului că locuim pe aceeași stradă în case învecinate mai avem și o insomnie cronică în comun. În ceea ce îl privește pe Filip, literatura de specialitate ne lămurește că, la copii, avem de-a face cu un fenomen trecător care dispare după vârsta de șase ani. Pentru mine, situația pare a fi mai stufoasă, citându-i iar pe specialiști "acuzele de insomnie devin mai frecvente odată cu avansarea în vârstă și mai ales la femei". Clar și lămurit buștean. Așteptând cu toții să se întâmple o minune, până una alta, Filip își trezește noapte de noapte părinții, iar eu, nu știu ce să spun, eu îmi petrec nopțile analizând diverse probleme ale naturii umane între două drumuri ce duc la frigiderul plin cu bunătăți interzise. Regnul animal nu mă incită la cugetare, nici măcar în cazul în care servește ca termen de comparație. Acord atenție exclusiv speciei umane. Definitiv, mi s-a acrit de propozițiile de genul "x arată ca o cămilă" sau "da' cine mai e dragă și cocostârcul ăsta?". Chiar dacă sunt conforme cu adevărul și chiar dacă x, respectiv y, se și comportă ca atare, tot mi s-a acrit. Mă gândesc că m-am născut într-un timp inoportun, omul nepotrivit la timpul nepotrivit. Îi invidiez pe cei care au avut mai mult noroc. Pe iluminiști, de exemplu. Mi-aș fi dorit să trăiesc pe atunci. Immanuel Kant citire, fiecare din faptele unui membru oarecare al societății trebuie să fie o faptă exemplară, un manifest cu statut de lege. De bună-voie și în spiritul înalt al moralei. În acest fel, fiecare își găsește automat drumul spre pacea veșnică, în original  "findet den Weg zum ewigen Frieden". Scris negru pe alb. Repet, nu mă refer la yoga, budism, daoism sau alte trăznăi asiatice la modă. Vorbesc despre idealismul transcendental și filozofia europeană. Pură. De la Kant încoace, sic transit gloria mundi, s-au mai schimbat una, alta, printre ele, clar, și viziunea asupra lumii. Banii guvernează. S-a ajuns la polul, hai să-i spunem opus, al idealismului kantian, și anume, la realismul transcendental. Vă mai aduceți aminte? De realismul socialist, cel cu Cortina de Fier, găselnița ultimatvă care a împărțit lumea în două în mileniul trecut? Eram ferm convinși de adevărul și valabilitatea lui. Pe față. În spate alta era mâncarea de pește a poporului, fiecare cu merluciul propriu, în funcție de puterea și capacitatea de înțelegere. Impresia generală era de coșmar, ne găseam cu toții, veseli sau triști, într-un ospiciu. Ambivalență omniprezentă de atunci, nu-i așa, este o bună dovadă de selecție naturală. Specia umană se adaptează automat sistemului social. Un proiect serios de studiu al nou-născuților ar fi adus cu siguranță la lumină bipolaritatea simultană și nativă a individului-tovarăș care popula cu precădere zona esteuropeană. Post Cortina, astăzi, realismul se transcendentalizează pur și simplu, fără alte împănări, și sinceră să fiu, l-am cam pierdut din vedere, furată de alte gânduri, bunăoară, problematica comunicării interumane, în contextul actual al evoluției tehnice. Bref, în ce măsură provoacă internetul schimbări în societate. Despre dialogul om-mașină nu o să amintesc, mă deprimă să destăinui, chiar și la modul strict confidențial, că acest gen de dialog este singurul dialog pe care îl prețuiesc. De ce? La o privire mai atentă tot restul comunicării se reduce la monolog.       Revenind la Filip acum. Niciodată nu l-am prins țopăind pe trotuar, nici să bată mingea. Se îndeletnicește  numai cu ordinea. Aranjează sculele lui taică-său, două, câte două, câte două. Maică-sa se ține deoparte, nu se amestecă, treabă-i serioasă și a învățat între timp că nu are rost să deranjeze copilul pentru că riscă declanșarea unei situații patetice, de necontrolat. La vârsta lui, eu fugăream puii de găină prin ograda bunicii și părinții mei nici că visau să telefoneze vreodată cu o cutiuță de plastic numită telefon mobil. Se pare că, din nou, trecem acum pe o altă treaptă de evoluție. Comportamentul lui Filip trebuie văzut ca o adaptare la universul actual al pixelilor în care încet, încet, ne scufundăm. Universul digital înghite realitatea veche și expectorează una nouă. În rândurile de câte două obiecte ale copilului, două șurubelnițe, două șuruburi, două piulițe, două ciocane, citim semnele prezentului. Datorită faptului că inițial, tatăl avea un singur patent, Filip l-a aruncat la gunoi. Ce să facă cu el? Când tot inventarul se găsește minuțios ordonat, Filip începe să se uite după pietre. Tot două câte două le aranjează. Pe pisici le lasă în pace, zgârie și nu prea stau acolo unde le pui. Copilul nu face altceva decât să se pregătească pentru viața în lumea celor două componente numerice, zero și unu. Instinctiv învață mânuirea logaritmilor în baza doi, o comandă, este urmată de un răspuns, urmat de o comandă și tot așa. Rămâne deschisă întrebarea: dacă aparatul își execută programul, noi dăm comenzile sau dăm răspunsurile? Habar n-am.  În noaptea trecută, l-am auzit pe Filip plângând iarăși cu sughițuri. Mai mult decât de obicei. Mama lui mi-a povestit că visase urât, și anume, că odată cu schimbarea climei pe pămât tot Polul Nord se topește. Niciunul din părinți nu a fost în stare să-i spună ce se întâmplă cu Polul Sud care, normal, nu se poate să rămână de unul singur.


Grafica: Uca Maria Iov Broussard

 

Liana Manzat