George Vasilievici

issuSSisme

SPĂRGĂTORII DE MIN

     ”Mă duc acasă”, spun exact în mijlocul conversaţiei despre templele industriale, fabricile de Biblii, lumina electrică, mediile artificiale necesare creşterii plantelor de marijuana în apartament, îngeri şi diavoli subţiri şi categoric fără aripi ce picură în suflete noastre direct din fibrele optice ale internetului, droguri electronice şi adaptarea morţii la noile condiţii de viaţă pe pământ.

    ”Gata, am plecat” spun şi în acelaşi timp mă ridic de la masă. Îmi înfăşor fularul în jurul gâtului, îmi închid hanoracul până la ultima capsă, le strâng mâinile celor din jur, cobor în fugă scările şi mă năpustesc în stradă ca un puşcăriaş eliberat în sfârşit după mulţi ani de detenţie. 

   Întunericul nopţii are un soi de linişte specifică numai lui care îmi intră în suflet oricât de tare m-aş opune. Mă gândesc că am mai trecut prin asta şi nu mă opun. Las corpul să se comporte cum vrea el în societatea vidă a nopţilor constănţene. Îl las să se îndrepte de spate şi să îşi lungească gâtul spre luna care împroaşcă noaptea curată cu lumină murdărind-o aşa cum sucul de roşii sare din paharul cu bloody merry pe cămăşile albe şi apretate ale beţivilor însuraţi cu femei ce încă mai speră să-i aducă pe calea cea bună. Calea cea bună, dreaptă, rigidă şi ascuţită la vârf ca un ac de cusut care fiind uitat aiurea prin casă mai devreme sau mai târziu le va intra în cur făcându-i să urle din cauza durerii ridicol de mică.

     Lumina asta nu are nici o şansă să îmi păteze părul cu vreo strălucire bătrână. Nu la fel stau lucrurile cu sângele. El îmi pătează pantalonii când îmi julesc genunchii de asfalt. După poziţia stelelor înţeleg că m-am împrăştiat pe jos. M-am oprit brusc din mers şi zbang, m-am trezit privind cu sinceritatea omului beat luna indecentă, pe jumătate goală. Nu-i rău şi dacă mă gândesc mai bine parcă aş sta aşa întins pentru o vreme. Priveşte-te în ochi îmi zic în timp ce închid ochii. Este momentul în care privirea convexă studiază privirea concavă. Este momentul în care viaţa ajunsă la capăt priveşte în ochi moartea ajunsă la început. Este momentul în care sunt coborât în uterul mamei mele de patru gropari în vreme ce prietenii mei aruncă peste mine o mână de carne sau un pumn de pământ în funcţie de ceea ce cred ei că sunt. Uneori lacrimile sunt sărate, alteori pur şi simplu plouă. Senzaţia este cretină şi de necuantificat. Nu sunt om. Nu sunt animal. Sunt nici mai mult nici mai puţin decât distanţa dintre mormântul unui om şi mormântul aceluiaşi om cu posibilitatea ca fiecare dintre cei doi oameni să fie un animal oarecare sau o floare. Oricum până voi lămuri această problemă mă voi duce imediat acasă şi îmi voi părăsi iubita. Dar până una alta asfaltul mă ţine strâns la pieptul său. Să facem copii cu mâinile goale altfel nu vreau s-o mai vad. Eu voi venii cu copilul meu pe care nu il voi arăta până nu este gata şi ea va veni cu copilul său pe care nu vreau să îl văd până când nu este terminat. Apoi să îi punem să se bată între ei pe viaţă şi pe moarte. Dacă se iubesc ca fraţii îi vom ucide pe amândoi fără nici un fel de discuţie, le vom băga câte un măr în gură şi la cuptor cu ei. Apoi  o vom lua de la capăt. Drept urmare mă voi duce acasă şi îi voi cere să îmi arate copilul scoţând la rândul meu copilul făcut de mine. Atunci să vedem care pe care. Dacă a fost cumva neinspirată să îşi ascundă copilul cine ştie prin ce adâncuri va curge mult sânge şi bucăţi de carne indecentă vor ajunge în sângele gol pe stradă aruncate fiind de la etaj. Sigur vor comenta babele din bloc. Pentru ele nu este nici o diferenţă între un bărbat care se plimbă în pula goală pe stradă şi o femeie împrăştiată pe asfalt cu creierii la vedere şi cu picioarele desfăcute. Ce fel de comportament este ăsta? Numai o curvă proastă iese din casă în creierul gol şi stă aşa cu picioarele desfăcute sperând că o va fute totusi cineva în pizdă. Dar babele astea habar nu au ce vorbesc şi nici ce gândesc aşa că hai sus, poate îţi va surâde norocul, nu se mai întâmplă oricum nimic aici pe jos.

     Când te implici până la capăt într-o problemă de orice fel după o vreme nu se mai întâmplă nimic nicăieri. Am intrat în bar şi după ce m-am îmbătat nu s-a mai întâmplat nimic acolo. După ce am coborât în clubul de la subsol şi am băgat un pumn de amfetamine nu s-a mai întâmplat nici acolo nimic. Când jointul fumat pe acoperiş s-a terminat, s-a terminat şi cu asta. Apoi am căzut pe stradă şi am rămas întins acolo până când nici acolo nu s-a mai întâmplat nimic aşa că m-am ridicat exact ca si cum nimic nu s-ar fi întâmplat şi am plecat spre casă. Îmi aprind o ţigare şi când vreau să bag pachetul înapoi în buzunar văd cele cincizeci de doze de viseptol ascunse între pachetul de malrboro şi ţipla protectoare. Fac la stânga pe lângă Tribunal şi o iau pe Traian. Pe treptele băncii Reiffaisen un băiat şi o fată împart frăţeşte o pungă cu aurolac. Îmi schimb brusc direcţia şi mă îndrept hotărât spre ei. Când realizează că mă îndrept direct spre ei încearcă să dosească punga însă este prea târziu.

- Unde-i punga? Întreb dintr-o politeţe nejustificată.
- Ce pungă? Întreabă fata vrând să pară mirată însă cuvintele ei sunt foarte lungi şi semnul exclamării din vocea ei este aşa de departe încât nu se aude şi nu se vede cu ochiul liber.
-  Punga cu aurolac, punga pe care o aveai mai devreme în mână.
- Nu ştiu despre ce vorbeşti.
- Hai, lasă vrăjeala şi scoate punga, nu vreau să ţi-o iau sau să îţi fac cine ştie ce, vreau doar să trag pentru că nu am tras niciodată.
- Dă-i fă punga, îi zice băiatul care pare să fi înţeles mult mai repede decât ea cum stă treaba.

    Fata ezită. Stă aşa cu privirea pierdută pe faţa mea. Habar nu am unde se uită, în nici un caz nu mă priveşte pe mine. Băiatul însă nu se pierde cu firea, nu stă pe gânduri şi bagă mâna sub geaca fetei, scoate punga cu o mişcare smucită şi mi-o întinde. Mirosul de diluant îmi înnoieşte toate simţurile. Ca şi cum o primăvară întreagă stă înghesuită în punga  de celofan. O duc la gură şi trag cu putere aerul din ea. Primăvara narcotică a săracilor. Este iarnă şi toată zăpada aşezată pe crengile pomilor înverzeşte.

- Nu aşa, îmi zice băiatul, întâi trebuie să sufli, să o umfli şi după aia tragi.

    Toxică treabă, îmi zic după două guri. Chioceii se poartă pe dos. Ei sunt ultima respiraţie a zăpezii albe. Gura căscată prin care iarna îşi dă sufletul. Le mulţumesc celor doi aurolaci şi îmi văd de drum. Nu îmi mai este foame. Nu mai am nici o obligaţie. Nu trebuie să ajung nicăieri. Nu trebuie să fac nimic. Merg înainte pentru că nu trebuie nici măcar să stau. Pot să mă opresc şi este tot aia.

      Un câine negru vine spre mine dând din coadă. Pe măsură ce se apropie îşi lasă capul în jos în semn de supunere. Sunt un balon incolor pe care o fetiţă plictisită l-a lăsat să zboare. Mă ridic în sus fără să am nici un merit pentru asta. Nici nu îmi pasă măcar. Privesc în jos spre câinele străin şi credincios. Lumea de jos cântă pentru lumea de sus într-o sală goală. Nu vine nimeni de sus la spectacol, toti se duc la spectacolul de mai sus. Sunt invitaţi să cânte acolo unde sala este mereu goală. Spectacolul poate fi oricând inutil şi asta trebuie să învăţăm la repetiţii.  Să repetem partea cea mai grea, crucificarea fără spectatori, despre care nu se va scrie nimic pentru că totul a rămas secret . Acum s-o punem în scenă pentru publicul contemporan din sala goală. Au adormit toţi şi nu avem încotro, trebuie să revenim la cuie, să i le batem în carne, să curga sânge. Trebuie să îl facem să urle, altfel riscăm ca spectatorii să aţipească iar şi să nu ne atingem scopul.

-  Eu zic să îl futem pe Cristos în cur înainte de răstignire, aşa le vom capta atenţia , urlă Noul Papă, publicul din ziua de azi nu mai poate fi cucerit aşa cu una cu două, întăreşte el.
- Hei, tu de unde ai mai apărut, îl întreb eu dezorientat, şi unde ai învăţat să te strecori aşa neobservat. Putea dracu să îmi stea inima.
- Asta nu mă priveşte, mi-o taie Noul Papă, este treaba ta dacă te uiţi la cal până nu mai vezi călăreţul...
- Ce cal tataie, ăsta de la tine dintre picioare e câine toată ziua...
- O fi el câine toată ziua dar noaptea este calul meu şi am trecut prin multe împreună.
- E calul tău..... e calul tău.... păi dacă câinele ăsta e calul tău nu ar trebui să ai mai multă grijă de el? Nu vezi că arată ca dracu? E aşa prăfuit că nici nu îţi dai seama ce culoare are. Pun pariu că este plin de purici şi de căpuşe, ia uite-l cum se scarpină săracu.
- Nu ştiu ce îndrugi acolo şi de unde le scoţi, ăsta este calul meu alb, calul de paradă, încearcă Noul Papă să mă convingă dar nu mai apucă să termine ce are de spus din cauza câinelui care se scarpină atât de tare încât Noul Papă se dezechilibrează şi cade pe spate.

   Văzându-se liber, câinele se întinde pe jos şi începe să se frece cu spatele de asfalt. Razele lunii îi luminează burta plină de râie în timp ce câinele se zvârcoleşte pe asfaltul rece şi schelălăie ascuţit, scurt şi foarte des. Se vede că mâncărimea îl scoate din minţi. Până ca Noul Papă să se dezmeticească câinele îşi face de cap. Acum alternează momentele în care se freacă cu spatele de asfalt cu momentele în care sare brusc în picioare şi se muşcă singur de spate, răsucindu-şi gâtul dincolo de limita ştiinţifică a elasticităţii. Orice ar face nu pare s-o scoată la capăt. Îşi întoarce capul schelălăind pentru a-şi privi spinarea plină de răni.  Nici măcar nu stă pe gânduri.  Gura rânjeşte şi colţii ucigaşi se văd doar pentru o fracţiune de secundă după care se înfig în carne până la gingii. Câinele îşi mănâncă spinarea şi dă din coadă de plăcere. Îşi înghite carnea vie ca nehalitul fără s-o mestece sau s-o rupă măcar.

    Mă uit la Noul Papă şi mă bufneşte râsul.
- Tataie, cîinele ăsta al tău sau cal cum oi vrea tu să îi zici s-a transformat într-o şenilă de tanc. Ce mai spui acum?
Noul Papă este galben de spaimă. Nu cred că mă aude. Priveşte îngrozit cum câinele se înfulecă singur prin înghiţituri repetate şi repezi.
- Vezi să nu i se aplece, de când nu i-ai mai dat ceva de mâncare uite-te la el săracu, e lihnit. Să nu i se facă rău, nu de alta dar nu cred că va fi o încântare pentru nici unul dintre noi să îl privim cum vomită.
Noul Papă este de ceară şi din câine nu a mai rămas nimic înafară de cap şi gât. Sătul, câinele scoate limba şi îi linge mâna Noului Papă în semn de mulţumire. Noul Papă sare ca ars în picioare. Parcă cineva i-ar fi turnat în cap o găleată cu apă rece de izvor. Ca din senin îşi recapătă stăpânirea de sine şi cu o mişcare rapidă scoate de sub mantia purpurie un pistol şi împuşcă cîinele în cap.
- Ce dracu faci tataie? Ti-ai pierdut minţile? Tragi cu pistolul aşa cum ai tu chef şi în cine ai tu chef? Unde te crezi? Crezi că aici mai împuşcăm animalele aşa după bunul nostru plac? Ce ai avut cu el? Ce dracu ti-a făcut câinele ăsta?
Îmi vine să îl strâng de gât şi numai faptul că are pistolul în mână mă opreşte să nu mă reped la el şi să îi strivesc mutra.
- Parcă ziceai că este calul tău. Că aţi trecut prin multe împreună şi tot căcatul ăla pe care mi l-ai turnat. O să te dau pe mâna poliţiei! Urlu către Noul Papă care imediat ce aude de poliţie îndreaptă ameninţător pistolul spre mine.
- A, deci aşa stau lucrurile. Acum o să mă împuşti şi pe mine sau ce? Îl întreb, pe un ton mult mai moderat de această dată.
- Nu, nu o să păţeşti nimic, atâta timp cât nu începi să inventezi poveşti pe marginea acestui subiect.
- Poveşti? Ce poveşti? Îl întreb pe Noul Papă.
- Ştiu eu ce poveşti? Văd că ai o imaginaţie bogată. Atâta timp cât vei spune numai şi numai adevărul nu vei păţi nimic.
- Adevărul?
- Da, adevărul. Nu văd ce nu este clar. Calul ăsta şi-a rupt picioarele, nu un picior, nu două ci pe toate patru. De fapt nici nu şi le-a rupt, şi le-a mâncat pur şi simplu. Aşa că am făcut exact ce era de făcut în cazul unui cal care şi-a rupt piciorul. L-am împuşcat. Nu mi-a plăcut deloc treaba asta. Acum trebuie să mă întorc pe jos acasă şi am destul de mers.
- Acasă? Dar unde stai de te plângi atât după ce ai împuşcat câinele?
- Asta nu-i treaba ta şi nu care cumva să mă urmăreşti... Îmi atrage atenţia Noul Papă îndreptând iar pistolul spre mine şi dispare brusc în noapte fără să îşi ia rămas bun.

   Este iar linişte pe strada Traian. Dar numai pentru moment. Din faţă vine cu viteză o maşină. Trece peste câinele mort pe mijlocul şoselei fără să se sinchisească, fără să încetinească măcar. Îi împrăştie maţele peste tot. ştiam eu că o să vomite până la urmă, îmi zic şi mă îndrept consolat spre casă. Mă simt foarte obosit. Nu mă aşteptam la asta când am luat punga din mâna băiatului. Eram pregătit să pornesc o revoluţie a mutanţilor dar nici mâine nu este prea târziu pentru asta. Apoi merg. Merg înainte fără să îmi mai zic nimic.