George Vasilievici


Spărgătorii de minți


Microsoft Romania
 


ÎN ATENȚIA TUTUROR

M-am urcat în autobuzul nr 5 dorind să ajung cât mai repede acasă. Îmi făcusem bagajul cu o seară înainte și aveam destul timp la dispoziție. Trenul spre București urma să plece la 18.20 și de acolo mai departe spre Budapesta la 23.22. Dacă până în Ungaria lucrurile merg cât de cât bine și nu pierd legătura, de acolo mai departe spre Lubljana nu trebuie să îmi mai fac griji, mi-am zis și m-am așezat liniștit pe scaunul din spatele autobuzului. Am  scos cartea din buzunar și m-am apucat de citit. La stația următoare mașina s-a aglomerat peste măsură. Ușile s-au închis și după ce au reușit cu toții să își mențină echilibrul a dispărut orice urmă de mișcare. Ceva foarte fierbinte mă bătea în ceafă, pe obraz, pe maxilar. Am ridicat ochii îngrijorat crezând că este vorba de un incendiu la unul dintre motoare. Nici vorbă de așa ceva. Oamenii din jur mă priveau fix și vorbeau între ei. Oriunde îmi întorceam privirea ea se lovea de privirea unui străin care se îndoia în urma impactului, supunându-se gravitației. Mi-am coborât rapid ochii în carte, am băgat mâna în buzunarul pantalonilor și am apăsat pe butonul playerului până ce muzica a început să se audă în caști din ce în ce mai tare, apoi m-am bășit într-o liniște perfectă și oamenii înghesuiți în jurul meu au început să se privească între ei cu suspiciune.

 

SPĂRGĂTORII DE MINȚI

"Mă duc acasă", spun exact în mijlocul conversației despre templele industriale, fabricile de Biblii, lumina electrică, mediile artificiale necesare creșterii plantelor de marijuana în apartament, îngeri și diavoli subțiri și categoric fără aripi ce picură în suflete noastre direct din fibrele optice ale internetului, droguri electronice și adaptarea morții la noile condiții de viață pe pământ. "Gata, am plecat" spun și în același timp mă ridic de la masă. Îmi înfășor fularul în jurul gâtului, îmi închid hanoracul până la ultima capsă, le strâng mâinile celor din jur, cobor în fugă scările și mă năpustesc în stradă ca un pușcăriaș eliberat în sfârșit după mulți ani de detenție.  Întunericul nopții are un soi de liniște specifică numai lui care îmi intră în suflet oricât de tare m-aș opune. Mă gândesc că am mai trecut prin asta și nu mă opun. Las corpul să se comporte cum vrea el în societatea vidă a nopților constănțene. Îl las să se îndrepte de spate și să își lungească gâtul spre luna care împroască noaptea curată cu lumină murdărind-o așa cum sucul de roșii sare din paharul cu bloody merry pe cămășile albe și apretate ale bețivilor însurați cu femei ce încă mai speră să-i aducă pe calea cea bună. Calea cea bună, dreaptă, rigidă și ascuțită la vârf ca un ac de cusut care fiind uitat aiure prin casă mai devreme sau mai târziu le va intra în cur făcându-i să urle din cauza durerii ridicol de mică. Însă lumina asta nu are nici o șansă să îmi păteze părul cu vreo strălucire bătrână. Nu la fel stau lucrurile cu sângele. El îmi pătează pantalonii când îmi julesc genunchii de asfalt. După poziția stelelor înțeleg că m-am împrăștiat pe jos. M-am oprit brusc din mers și zbang, m-am trezit privind cu sinceritatea omul beat luna indecentă, pe jumătate goală. Nu-i rău și dacă mă gândesc mai bine parcă aș sta așa întins pentru o vreme. Privește-te în ochi îmi zic în timp ce închid ochii. Este momentul în care privirea convexă studiază privirea concavă. Este momentul în care viața ajunsă la capăt privește în ochi moartea ajunsă la început. Este momentul în care sunt coborât în uterul mamei mele de patru gropari în vreme ce prietenii mei aruncă peste mine o mână de carne sau un pumn de pământ în funcție de ceea ce cred ei că sunt. Uneori lacrimile sunt sărate, alteori pur și simplu plouă. Senzația este cretină și de necuantificat. Nu sunt om. Nu sunt animal. Sunt nici mai mult nici mai puțin decât distanța dintre mormântul unui om și mormântul aceluiași om cu posibilitatea ca fiecare dintre cei doi oameni să fie un animal oarecare sau o floare. Oricum până voi lămuri această problemă mă voi duce imediat acasă și îmi voi părăsi iubita. Dar până una alta asfaltul mă ține strâns la pieptul său. Să facem copii cu mâinile goale altfel nu vreau s-o mai vad. Eu voi venii cu copilul meu pe care nu il voi arăta până nu este gata și ea va veni cu copilul său pe care nu vreau să îl văd până când nu este terminat. Apoi să îi punem să se bată între ei pe viață și pe moarte. Dacă se iubesc ca frații îi vom ucide pe amândoi fără nici un fel de discuție, le vom băga câte un măr în gură și la cuptor cu ei. Apoi  o vom lua de la capăt. Drept urmare mă voi duce acasă și îi voi cere să îmi arate copilul scoțând la rândul meu copilul făcut de mine. Atunci să vedem care pe care. Dacă a fost cumva neinspirată să își ascundă copilul cine știe prin ce adâncuri va curge mult sânge și bucăți de carne indecentă vor ajunge în sângele gol pe stradă aruncate fiind de la etaj. Sigur vor comenta babele din bloc. Pentru ele nu este nici o diferență între un bărbat care se plimbă în pula goală pe stradă și o femeie împrăștiată pe asfalt cu creierii la vedere și cu picioarele desfăcute. Ce fel de comportament este ăsta? Numai o curvă proastă iese din casă în creierul gol și stă așa cu picioarele desfăcute sperând că o va fute totusi cineva în pizdă. Dar babele astea habar nu au ce vorbesc și nici ce gândesc așa că hai sus, poate îți va surâde norocul, nu se mai întâmplă oricum nimic aici pe jos. Când te implici până la capăt într-o problemă de orice fel după o vreme nu se mai întâmplă nimic nicăieri. Am intrat în bar și după ce m-am îmbătat nu s-a mai întâmplat nimic acolo. După ce am coborât în clubul de la subsol și am băgat un pumn de amfetamine nu s-a mai întâmplat nici acolo nimic. Când jointul fumat pe acoperiș s-a terminat, s-a terminat și cu asta. Apoi am căzut pe stradă și am rămas întins acolo până când nici acolo nu s-a mai întâmplat nimic așa că m-am ridicat exact ca si cum nimic nu s-ar fi întâmplat și am plecat spre casă. Îmi aprind o țigare și când vreau să bag pachetul înapoi în buzunar văd cele cincizeci de doze de LSD ascunse între pachetul de malrboro și țipla protectoare. Fac la stânga pe lângă Tribunal și o iau pe Traian. Pe treptele băncii Reiffaisen un băiat și o fată împart frățește o pungă cu aurolac. Îmi schimb brusc direcția și mă îndrept hotărât spre ei. Când realizează că mă îndrept direct spre ei încearcă să dosească punga însă este prea târziu.
- unde-i punga? Întreb dintr-o politețe nejustificată.
- ce pungă? Întreabă fata vrând să pară mirată însă cuvintele ei sunt foarte lungi și semnul exclamării din vocea ei este așa de departe încât nu se aude și nu se vede cu ochiul liber.
-  punga cu aurolac, punga pe care o aveai mai devreme în mână.
- nu știu despre ce vorbești.
- hai, lasă vrăjeala și scoate punga, nu vreau să ți-o iau sau să îți fac cine știe ce, vreau doar să trag pentru că nu am tras niciodată.
- dă-i fă punga, îi zice băiatul care pare să fi înțeles mult mai repede decât ea cum stă treaba.
Fata ezită. Stă așa cu privirea pierdută pe fața mea. Habar nu am unde se uită, în nici un caz nu mă privește pe mine. Băiatul însă nu se pierde cu firea, nu stă pe gânduri și bagă mâna sub geaca fetei, scoate punga cu o mișcare smucită și mi-o întinde. Mirosul de diluant îmi înnoiește toate simțurile. Ca și cum o primăvară întreagă stă înghesuită în punga  de celofan. O duc la gură și trag cu putere aerul din ea. Primăvara narcotică a săracilor. Este iarnă și toată zăpada așezată pe crengile pomilor înverzește.
- nu așa, îmi zice băiatul, întâi trebuie să sufli, să o umfli și după aia tragi.
Toxică treabă îmi zic după două guri. Chioceii se poartă pe dos. Ei sunt ultima respirație a zăpezii albe. Gura căscată prin care iarna își dă sufletul. Le mulțumesc celor doi aurolaci și îmi văd de drum. Nu îmi mai este foame. Nu mai am nici o obligație. Nu trebuie să ajung nicăieri. Nu trebuie să fac nimic. Merg înainte pentru că nu trebuie nici măcar să stau. Pot să mă opresc și este tot aia. Un câine negru vine spre mine dând din coadă. Pe măsură ce se apropie își lasă capul în jos în semn de supunere. Sunt un balon incolor pe care o fetiță plictisită l-a lăsat să zboare. Mă ridic în sus fără să am nici un merit pentru asta. Nici nu îmi pasă măcar. Privesc în jos spre câinele străin și credincios. Lumea de jos cântă pentru lumea de sus într-o sală goală. Nu vine nimeni de sus la spectacol, toti se duc la spectacolul de mai sus. Sunt invitați să cânte acolo unde sala este meru goală. Spectacolul poate fi oricând inutil și asta trebuie să învățăm la repetiții.  Să repetem partea cea mai grea, crucificarea fără spectatori, despre care nu se va scrie nimic pentru că totul a rămas secret . Acum s-o punem în scenă pentru publicul contemporan din sala goală. Au adormit toți și nu avem încotro, trebuie să revenim la cuie, să i le batem în carne, să curga sânge. Trebuie să îl facem să urle, altfel riscăm ca spectatorii să ațipească iar și să nu ne atingem scopul.
-  Eu zic să îl futem și în cur, urlă Noul Papă, publicul din ziua de azi nu mai poate fi cucerit așa cu una cu două, întărește el.
- Hei, tu de unde ai mai apărut, îl întreb eu dezorientat, și unde ai învățat să te strecori așa neobservat. Putea dracu să îmi stea inima.
- Asta nu mă privește, mi-o taie Noul Papă, este treaba ta dacă te uiți la cal până nu mai vezi călărețul...
- Ce cal tataie, ăsta de la tine dintre picioare e câine toată ziua...
- O fi el câine toată ziua dar noaptea este calul meu și am trecut prin multe împreună.
- E calul tău..... e calul tău.... păi dacă câinele ăsta e calul tău nu ar trebui să ai mai multă grijă de el? Nu vezi că arată ca dracu? E așa prăfuit că nici nu îți dai seama ce culoare are. Pun pariu că este plin de purici și de căpușe, ia uite-l cum se scarpină săracu.
- Nu știu ce îndrugi acolo și de unde le scoți, ăsta este calul meu alb, calul de paradă, încearcă Noul Papă să mă convingă dar nu mai apucă să termine ce are de spus din cauza câinelui care se scarpină atât de tare încât Noul Papă se dezechilibrează și cade pe spate. Văzându-se liber, câinele se întinde pe jos și începe să se frece cu spatele de asfalt. Razele lunii îi luminează burta plină de râie în timp ce câinele se zvârcolește pe asfaltul rece și schelălăie ascuțit, scurt și foarte des. Se vede că mâncărimea îl scoate din minți. Până ca Noul Papă să se dezmeticească câinele își face de cap. Acum alternează momentele în care se freacă cu spatele de asfalt cu momentele în care sare brusc în picioare și se mușcă singur de spate, răsucindu-și gâtul dincolo de limita științifică a elasticității. Orice ar face nu pare s-o scoată la capăt. Își întoarce capul schelălăind pentru a-și privi spinarea plină de răni.  Nici măcar nu stă pe gânduri.  Gura rânjește și colții ucigași se văd doar pentru o fracțiune de secundă după care se înfig în carne până la gingii. Câinele își mănâncă spinarea și dă din coadă de plăcere. Își înghite carnea vie ca nehalitul fără s-o mestece sau s-o rupă măcar. Mă uit la Noul Papă și mă bufnește râsul.
- Tataie, cîinele ăsta al tău sau cal cum oi vrea tu să îi zici s-a transformat într-o șenilă de tanc. Ce mai spui acum?
Noul Papă este galben de spaimă. Nu cred că mă aude. Privește îngrozit cum câinele se înfulecă singur prin înghițituri repetate și repezi.
- Vezi să nu i se aplece, de când nu i-ai mai dat ceva de mâncare uite-te la el săracu, e lihnit. Să nu i se facă rău, nu de alta dar nu cred că va fi o încântare pentru nici unul dintre noi să îl privim cum vomită.
Noul Papă este de ceară și din câine nu a mai rămas nimic înafară de cap și gât. Sătul, câinele scoate limba și îi linge mâna Noului Papă în semn de mulțumire. Noul Papă sare ca ars în picioare. Parcă cineva i-ar fi turnat în cap o găleată cu apă rece de izvor. Ca din senin își recapătă stăpânirea de sine și cu o mișcare rapidă scoate de sub mantia purpurie un pistol și împușcă cîinele în cap.
- Ce dracu faci tataie? Ti-ai pierdut mințile? Tragi cu pistolul așa cum ai tu chef și în cine ai tu chef? Unde te crezi? Crezi că aici mai împușcăm animalele așa după bunul nostru plac? Ce ai avut cu el? Ce dracu ti-a făcut câinele ăsta?
Îmi vine să îl strâng de gât și numnai faptul că are pistolul în mână mă oprește să nu mă reped la el și să îi strivesc mutra.
- Parcă ziceai că este calul tău. Că ați trecut prin multe împreună și tot căcatul ăla pe care mi l-ai turnat. O să te dau pe mâna poliției! Urlu către Noul Papă care imediat ce aude de poliție îndreaptă amenințător pistolul spre mine.
- A, deci așa stau lucrurile. Acum o să mă împuști și pe mine sau ce? Îl întreb, pe un ton mult mai moderat de această dată.
- Nu, nu o să pățești nimic, atâta timp cât nu începi să inventezi povești pe marginea acestui subiect.
- Povești? Ce povești? Îl întreb pe Noul Papă.
- ?tiu eu ce povești? Văd că ai o imaginație bogată. Atâta timp cât vei spune numai și numai adevărul nu vei păți nimic.
- Adevărul?
- Da, adevărul. Nu văd ce nu este clar. Calul ăsta și-a rupt picioarele, nu un picior, nu două ci pe toate patru. De fapt nici nu și le-a rupt, și le-a mâncat pur și simplu. Așa că am făcut exact ce era de făcut în cazul unui cal care și-a rupt piciorul. L-am împușcat. Nu mi-a plăcut deloc treaba asta. Acum trebuie să mă întorc pe jos acasă și am destul de mers.
- Acasă? Dar unde stai de te plângi atât după ce ai împușcat câinele?
- asta nu-i treaba ta și nu care cumva să mă urmărești... Îmi atrage atenția Noul Papă îndreptând iar pistolul spre mine și dispare brusc în noapte fără să își ia rămas bun.
Este iar liniște pe strada Traian. Dar numai pentru moment. Din față vine cu viteză o mașină. Trece peste câinele mort pe mijlocul șoselei fără să se sinchisească, fără să încetinească măcar. Îi împrăștie mațele peste tot. știam eu că o să vomite până la urmă, îmi zic și mă îndrept consolat spre casă. Mă simt foarte obosit. Nu mă așteptam la asta când am luat punga din mâna băiatului. Eram pregătit să pornesc o revoluție a mutanților dar nici mâine nu este prea târziu pentru asta. Apoi merg. Merg înainte fără să îmi mai zic nimic.

 

ACUZAȚII NEFONDATE

- Vorbește mai rar te rog și mai încet. Îmi spune Ela la telefon. Nu înțeleg ce zici.
- Că-țe-lu-l! Că-țe-lu-l! Îi silabisesc eu. S-a întâmplat ceva cu el. Pun pariu că moșul ăla imbecil este răspunzător pentru asta.
- Ce moș dragă? Ce moș? Ți-ai pierdut mințile?
- Ce moș?! ... Cum ce moș? Noul Papă! Moșu ăla pervers cu ochii de rechin și curu zbârcit. A fost în oraș azi noapte și....
- Bați câmpii, îmi spune Ela pe un ton zeflemitor. Cred că ești varză.
- Varză.... varză, una două ești varză, lasă că mai vorbim noi când vii acasă și o sa îl vezi pe Rom. Atunci să te văd ce o sa mai spui.
- Eu nu mai înțeleg nimic. Uite nu am timp acum de prostii, sunt cu un client. Zi repede ce are cățelul că tre să închid. Mi-o scurtează Ela. Îi este rău? E rănit? Să nu îmi spui că l-a lovit vreo mașină...
- Nu, nu l-a lovit nici o mașină. Este chiar vesel și are chef de joacă. Doar că...
- Doar că ce? Îmi zici azi sau nu?
- Este foarte mare.
- Mare?
- Da. Mare. Foarte mare. Nici nu mai încape pe ușă. Abia intră.
- Imposibil. Ce ai luat?
- Vrei să încetezi o dată cu căcatul ăsta? Nu înțelegi ce se petrece aici? Ce dracu fac cu el acum? Poți să suni la doctor te rog.
- Nu am timp, sună tu.
- Hai frate doar știi că nu am credit. Doar sună-l și zi-i să vină încoace.
- Nu îl sun, mă, pentru așa ceva. Ai înebunit? Cum să îi zic așa ceva?
- Nu îi spune nimic. Spune-i doar să vină.
- Eu zic să te liniștești. Hai că tre să închid. Pa! Îmi trântește telefonul și nu mai apuc să zic nimic.
Rom năvălește în pat peste mine. În ciuda dimensiunii uriașe pe care a căpătat-o în cursul nopții trecute este la fel de ușor ca înainte. Mă linge pe față cu limba lui uriașă în timp ce eu îi mulțumesc lui Dumnezeu că nu am fost strivit de labele enorme. Sunt absolut sigur că la mijloc este mâna Noului Papă. Sunt hotărât să demonstrez asta. Nu știu cum o voi face dar îl voi demasca pe porcul ăsta bătrân. Va plăti pentru asta. Am văzut de ce este în stare. Îmi vine să îl fac în toate felurile. Dacă aș avea încă o șansă să pun mâna pe el. Telefonul sună chiar când Rom iese din cameră.
- Auzi, are zgarda la gât? Mă întreabă Ela din prima.
- Habar n-am. Cine s-a uitat la asta? Poate ar trebui să sun la Poliție.
- Cred că glumești. Vrei să ne aresteze pe amândoi? Hai pe tine ca pe tine, dar eu chiar nu am nici o treabă cu asta. Așa că te rog să te potolești și zi-mi dracu o dată dacă are sau nu zgarda la gat că nu am timp, ți-am mai spus. Mă repede Ela.
- Stai să văd. Îi zic după care iau telefonul de la ureche și îl strig pe Rom care nu așteaptă prea mult și dă iar năvală în cameră. Încearcă să sară în mijlocul patului dar nu îi reușește și se lovește cu capul de tavan.
- Mamă ce cap de tavan a dau ăsta, zic și duc telefonul la ureche. Da o are. Îi răspund Elei.
- ?i cum e zgarda? E mare și ea sau a rămas ca înainte?
- Cum să rămână ca înainte, e mare și ea, nu crezi că altfel l-ar fi strâns de gât?
- Hai frate că ești praf. Ia liniștește-te și lasă-mă pe mine cu prostiile tale că nu am timp. Te-ai făcut pilaf și mă fuți pe mine la icre. Vorbim diseară când ajung acasă.
?i iar: pac, telefonul în nas. Nu suport când face asta dar acum are noroc că sunt prea dominat de situația cu care mă confrunt. Poate că este mai bine să mă calmez și să analizez mai în profunzime situația înainte să implic autoritățile în această problemă. Oricum nu știu cum ar rezolva ei situația. Vor vedea un câine imens ce se repede spre ei și nu vor sta pe gânduri, nu se vor întreba nici o secundă ce intenții are, se vor gândi că Rom vrea să îi sfâșâie, vor scoate pistoalele și îl vor ucide cu focuri repetate de armă. Nu îmi pot asuma un asemenea risc. Mai bine fac o cafea și fumez o țigare. În drum spre bucătărie trec pe lângă baie și îmi dau seama că deși m-am trezit din somn din cauză că mă tăiase o pișare soră cu moartea, văzându-l pe Rom, m-am îngrijorat atât de tare încât am uitat complet de asta. Am uitat până să și fumez, lucru ce nu mi se întâmplă niciodată, în orice caz nu dimineața când mă dau jos din pat. Brusc îmi dau seama că nu știu sigur dacă este dimineață sau seară. Sunt sigur că încă nu este opt seara, altfel Ela s-ar fi întors până acum de la serviciu. Al dracu câine imens a ocupat camera în așa hal încât nici o rază nu a mai putut intra pe fereastră, îmi zic neliniștit și încerc să fug în bucătărie de unde aș putea să privesc afară dar Rom crede că mă joc cu el și ajunge acolo înaintea mea umplând și această cameră cu întunericul de blană creață.

 

MÂINILE

Am pus pastilele în cutiuța portocalie de tic-tac. Timbrele le-am separat între ele și apoi le-am reasamblat într-un frumos colorat semn de carte. Apoi am băgat cartea și cutia de bomboane în bagajul de mână și am tăiat-o direct spre aeroport. În câteva ore voi fi departe de toate astea. Voi putea urla pe stradă, voi putea înjura în piața publică, voi face remarci impertinente cu privire la fețele oamenilor ce trec pe lângă mine și ei îmi vor zâmbi turistic fără să înțeleagă nimic. Nu vreau să vorbesc cu nimeni despre asta, sunt prea entuziast și cu siguranță îmi voi da drumu la gură și voi spune cine știe ce, așa că mă urc în taxi pe locul din spate și după ce îi zic șoferului unde trebuie să mă ducă, îl ignor cu totul, îmi bag căștile în urechi și dau muzica la maxim. Panourile publicitare ce străjuiesc de o parte și de alta drumul spre aeroport îmi fug prin fața ochilor cu rapiditate. Noua colecție toamnă iarnă de păduchi lați Cătălin Botezatu. ?i tot așa... Viermi Gianni Versace. Dacă umpli doi kilometri de șosea cu panouri publicitare pline de printuri cretine obții patru kilometri.  Chipul zâmbitor a lui Octavian Goga îmi apare pentru câteva fracțiuni de secundă în fața ochilor atât de clar încât mă sperii și din reflex dau să cobor din mers, noroc cu sistemul de închidere centralizată ce a blocat toate ușile. Mă fac mic pe bancheta din spate căutând din priviri un obiect contondent cu care aș putea să-i sfărâm poetului capul în cazul în care se gândește să apară iar așa  după bunul lui plac ca și cum bancheta din spate a taxiului ar fi moșia lu ta-su. Nici o armă la-ndemână, constat și fără să mai stau pe gânduri îmi smulg practic bocancul din piciorul drept și îmi bag mâna în el ca într-o mănușă. Acum sunt gata. Îl poftesc să își facă apariția. Îl voi servi cum se cuvine.   De ce am oprit tocmai acum? Nu putem opri chiar acum. Dacă nesimțitul ăla este încă pe urmele noastre și mă voi trezi cu el peste mine? Să nu complicăm lucrurile, îmi spun și îi arunc șoferului un ghemotoc de bancnote după care îmi iau rapid bagajul și fug în aeroport făcând tot posibilul să îmi pierd urma în mulțime. Mă trezesc alergând. Fac slalom printre oamenii ce așteaptă în aeroport, arunc bagajul în cușca cu raze x și mă opresc direct în fața operatorului de zbor. Femeia îmi verifică biletul și pașaportul, îmi urează un zbor plăcut și pentru prima dată râd. Pentru a trece de următorul control nu am încotro și trebuie să stau la coadă. Înaintez cu pași mărunți și când ajung în sfârșit în dreptul liniei galbene mă opresc și încep să îmi golesc buzunarele. Femeia din fața mea zboară pentru prima data în ciuda faptului că este trecută bine de șaizeci de ani. Se mișcă cu greu și asta o da de gol. Se scotocește prin buzunare foarte nedumerită și din când în când mai scoate câte un obiect pe care îl așează în tăvița metalică. Nu înțelege regulile. Dezamăgirea îi intoxică chipul de bunică senină pe măsură ce pune pe rând în tăviță unghiera, andrelele, degetarul, broșa din aur, verigheta bărbatului, iconița din argint înfățișând Madona cu Pruncul, ochelarii de la ochi și cei de rezervă din poșetă, proteza din gură și trusa de manichiură. Apoi face pasul final și trece prin detectorul de metale.   Se duce direct către fetița cu părul bălai ce o așteaptă cuminte dincolo de poartă și o ia de mână. Cu cealaltă mână dă să își ia lucrurile din tăvița metalică dar vameșul o oprește.
- Ce credeți că faceți? Întreabă pe un ton violent bărbatul în uniformă.
- Îmi strâng lucrurile. Îi răspunde bătrâna în timp ce bâjbâie cu mâna prin aer încercând să ajungă la tăviță.
- Dumneavoastră nu ați citit regulamentul?  Întreabă iar bărbatul în uniformă pe un ton și mai ridicat de această dată.
Bătrâna se pierde cu firea și mâna rămasă încă în aer începe să îi tremure. Fetița pare speriată. Fața i se crispează până la limita plânsului. Se ține cu ambele mâini de mâna bătrânei.
- Regulamentul? Scâncește bătrâna.
- Da, regulamentul. De câte ori trebuie să vă repet oameni buni că trebuie să citiți regulamentul. Este scris pe toți pereții mare cât toate zilele. Se enervează bărbatul în uniformă.
- Nu știam, răspune speriată bătrâna.
- Păi de ce să știi? Ai îmbătrânit degeaba. Ia uite acolo, continuă bărbatul în uniformă arătându-i bătrânei cu degetul unul dintre multele afișe din incinta aeroportului pe care este scris regulamentul, scrie mare cât capul tău.
Bătrâna întinde iar mâna spre tăvița metalică încercând să își ia ochelarii fără de care este limpede că nu vede nimic. Bărbatul în uniformă nu mai stă la discuții, se repede la bătrână, o imobilizează, lipind-o cu fața de perete și sucindu-i mâna la spate. Fetița este aruncată și ea cât colo și începe să plângă imediat ce se lovește cu fundul de marmura albă a pardoselii.
- Nu mișcă nimeni! Urlă bărbatul în uniformă. Avem o situație la poarta 14, solicit ajutor, anunță el în stație.
Îmi retrag brusc piciorul de pe linia galbenă. De nicăieri apar doi mastodonți umani îmbrăcați în uniformă. Unul se repede la bătrână și celălalt la fetiță. Nu știu ce să cred. Le-aș spune vreo două dar mă răzgândesc pe loc când bărbatul în uniformă scoate de sub masa pe care este așezată tăvița, un ditamai satârul. Îmi vine s-o-ntind dar nu pot să o iau la sănătoasa în această situație, cine știe ce vor crede că pun la cale și aș putea foarte ușor să ajung în locul bătrânei, căzut în genunchi cu mâna sucită la spate, sub lama ascuțită a satârului.
- Hai, cu grijă, la trei în picioare, le spune bărbatul în uniformă celor doi mastodonți. Unu, doi, trei. ?i cât ai clipi bătrâna și fetița sunt iar în picioare.
Bărbatul în uniformă pune satârul lângă tăvița metalică și scoate din buzunarul de la piept o foaie albă de hârtie pe care o despăturește și i-o bagă sub nas bătrânei care simțind pericolul strânge pe loc din ochi încercând să citească scrisul negru și mărunt.
- Sunteți bun să îmi dați ochelarii vă rog, nu văd nimic fără ei... îl roagă ea pe bărbatul în uniformă.
Bărbatul în uniformă nu o bagă în seamă. Adoptă un aer inteligent și tușește scurt dregându-și vocea apoi scutură foaia cu o mișcare bruscă din încheietura mâinii și începe să citească cu voce tare:
- Datorită atentatelor terorise cu care s-au confruntat în ultimul timp majoritatea companiilor de zbor aerian este strict interzisă pătrunderea pasagerilor în incinta aeronavelor cu:
- orice fel de obiecte metalice
- părul mai lung de .........
- medicamente de orice fel
- orice fel de încălțăminte, exceptând pantofii de balet
- curele de pantaloni sau bretele
- mâini.
Semnat bla bla, mahărul înălțimilor.
- Mâinile? Întreabă bătrâna cu lacrimi în ochi.
- Mâinile? Mâinile? Urlu eu îngrozit. Cum adică mâinile?
- Domnule vă rog să vă păstrați calmul și să nu agravați situația. Nu depășiți linia galbenă! Strigă la mine amenințător bărbatul în uniformă. Rămâneți pe loc, mă voi ocupa imediat și de dumneavoastră.
Mâinile? Mâinile? Cum vine asta, mă isterizez eu în sinea mea privindu-mi mâinile dar mă potolesc imediat ce îmi ridic privirea către bărbatul în uniformă care pocnește din degete și fără să piardă nici o secundă ridică satârul de lângă tăvița metalică. Mastodontul în grija căruia se află bătrâna îi prinde acesteia încheieturile mâinilor într-un singur pumn și cu o mișcare smucită îi întinde femeii mâinile pe tejghea, lângă tăviță.
- Ține-o bine, ține-o bine, îi spune bărbatul în uniformă colecului său în timp ce ridică satârul deasupra capului. Stă așa cu el câteva clipe așteptând momentul potrivit în timp ce bătrâna scâncește ca un copil și ochii îi ies din orbite. Lovitura cade fulgerător și foarte precis, exact la mijlocul anebratului, între cot și încheietura mâini. Rămas cu mâinile bătrânei în pumnul strâns, mastodontul scoate o pungă de plastic de sub tejghea, aruncă  în ea cele două mâini și o sigilează pe loc.
- Nu vă faceți griji, încearcă bărbatul în uniformă s-o liniștească pe bătrâna care se zvârcolește pe jos ținându-și la piept ce a mai rămas din cele două mâini, le veți primi la aterizare. Uitați, suntem profesioniști, nici măcar nu vă curge sânge. ?tiu că nici nu vă doare, cu timpul vă veți obișnui cu această nouă măsură. Acum vă rog să urcați în avion. Trebuie să mă ocup și de restul pasagerilor.
Încerc să mă dau un pas în spate batând în retragere dar îl calc pe picior foarte tare pe bărbatul din spatele meu. acesta este este mai înalt ca mine și a putut privi toată  scena de mai devreme peste umărul meu. este paralizat și nu- trece măcar prin cap că ar putea să îmi reproșeze ceva. Mă împinge numai instinctiv spre carnagiul de care nu am nevoie în acest moment al vieții mele. Nu am cum să fug de aici. Ar trebui să sar gardul metalic al culoarului pe care mă aflu. Cine știe ce vor crede. Aici nu este de glumă. Nu când vine vorba de siguranța națională. Risc să fiu împușcat pe la spate și cu cred că este un mod plăcut de a-mi începe vacanța. așa că nu am încotro și golindu-mi buzunarele în tăvița metalică trec prin detectorul de metale. Uit cu totul de obiectele personale din tăviță și mă opresc exact în fața bărbatului în uniformă ținându-mi mâinile la spate.
- Ce ascundeți la spate? Mă întreabă bărbatul în uniformă. Vă rog să îmi arătați mâinile. Mă somează el.
- Ce rost ar avea oare să ascund ceva la spate în condițille în care mi le veți tăia oricum?
- Vă rog să lăsați comentariile și să îmi arătați mâinile.
- Chiar este necesar să mi le tăiați? Nu puteți face o excepție?
- Îmi pare rău, legea este lege. Acum vă rog să îmi arătați mâinile. Țineți rândul în loc.
Le văd pe cele două matahale care se ocupaseră de bătrână și de fetiță cum mă privesc fără să mă scape din ochi fiind gata oricând să intervină, să mă doboare la pământ și să îmi pună cu forța mâinile pe tejghea. Oare ce s-a întâmplat cu fetița mă întreb dar îmi dau seama pe loc că nu mă aflu într-o situație care să îmi permită să îmi pierd timpul cu astfel fleacuri. Observ că între cele două matahale se află o ușă abia în momentul în care se deschide și pe ea intră râzând și cântând  fetița cu mâinile tăiate și ea. Nu pare să îi pese prea tare de asta. Țopăie pe marmura alunecoasă a pardoselii și dispare după primul colț. Pe aceiași ușă intră un alt bărbat în uniformă ținând în mână punga sigilată în care se află mâinile fetiței. Vine cu ele spre detectorul de metale și se oprește lângă tejghea. Aruncă punga cu mâinile într-un coș îmens în care se află clae peste grămadă zeci de alte pungi pline cu mâini de tot felul pe care nu le văzusem până acum. Venus din Milo m-ar putea întreba pe bună dreptate într-o zi despre asta. Consider că este logic să mă supun și îi întind bărbatului în uniformă ambele mâini.
- Este o nimica toată. Mă asigură acesta. Le veți primi la destinație. imediat după aterizare. Înainte să vă ridicați bagajele. Încearcă bărbatul în uniformă să mă ducă cu vorba în timp ce ridică satârul deasupra capului.
Am deschis ochii pentru că nu înțelegeam ce se întâmplă, de ce dura atât de mult ca lovitura decisivă să cadă. Așteptasem cu sufletul la gură ca lama satârului să îmi treacă prin carnea vie a brațelor. Brațele știu că mâinile sunt capetele lor și când vine vorba de ele se poartă în consecință. Privindu-le m-am gândit la Cristos și instinctiv am privit spre mâinile mele care se aflau deja în punga pe care bărbatul în uniformă se pregătea s-o arunce în coș, lângă celelalte pungi. Abia după câteva secunde bune în care totul s-a desfășurat de fapt ca și cum cineva mi-ar fi derulat privirea înainte - înapoi și tot așa, ca pe o casetă,  mi-am privit și cioturile rămase atașate de corp. Am preferat imediat fără nici un fel de analiză prealabilă să cred că bărbatul în uniformă îmi spunea adevărul și ca imediat ce avionul v-a ateriza îmi voi recăpăta mâinile. Nu eram în stare să mă gândesc la o despărțire definitivă. La urma urmelor plătisem biletul întreg. Oare nu ar trebui să fie mai ieftin în aceste condinții?
- Să aveți un zbor plăcut! Îmi urează bărbatul în uniformă și îmi întinde pașaportul din neatenție, după care se pierde într-un scurt moment de ezitare zguduitoare și abținându-se vizibil să nu de-a ochii peste cap și să leșine, îmi bagă pașaportul în buzunarul de la piept.
- Mă scuzați, îmi zice el fără să mă privească în ochi și se înroșește în obraji. Apoi se întoarce spre bărbatul din spatele meu și îl roagă să îi arate mâinile pe care acesta le ține la spate. Cum aici nu mai este nimic nou de văzut mă grăbesc s-o iau în direcția în care au luat-o mâinile mele. Nu am încotro și trebuie să am încredere în spusele bărbatului în uniformă. Merg ca amețitul până  reușesc să îmi găsesc locul și să mă așez. Pentru prima dată de când sunt implicat în această poveste îmi atrage atenția precizia tăieturii. Nu mi-a curs nici o picătură de sânge. Mai mult decât atât, îmi amintesc brusc că uniforma bărbatului de la punctul de control era impecabilă în ciuda faptului că tăiase câteva sute de mâini de când intrase în tură. Încerc să mă conving că mâinile mele sunt și ele în acest avion. Se aude vocea pilotului. Poate există un compartiment separat pe undeva cum este cel pentru bagaje. Trebuie să existe un compartiment separat în care mâinile călătorilor să se păstreze în condiții optime. Nu le pot pune în aceeași magazie cu bagajele. Stewardesa se apleacă peste mine și îmi prinde centura de siguranță, pregătindu-mă pentru decolare. Îmi imaginez cum trebuie să arate locul în care se află mâinile mele și mă sperii cumplit când realizez că nu mă potrivesc de nici o culoare în acel peisaj, ba mai mult, nu voi fi niciodată în stare să mă integrez cu totul în acel loc. Sub noi se derulează cu încetinitorul norii pufoși ca niște saltele de lux menite să se joace cu trupurile noastre în cazul unui dezastru. Dacă ne prăbușim, nu îmi voi mai găsi niciodată mâinile. Ele vor îmbrățișa cel mai apropiat foc și vor pieri în el. Eu nu voi fi acolo să le retrag la timp. Gândul ăsta m-a chinuit tot drumul.

 

George Vasilievici