Codruţa Creţulescu

Exagerat de optimist

După ce la ediţia din 2006, LiterNet-ul a publicat 5 din cele 6 scenarii ale finaliştilor Concursului Naţional de Scenarii HBO, organizat de către HBO România în colaborare cu APFR, organizatorul TIFF (Festivalului Internaţional de Film Transilvania), toate cele 6 scenarii finaliste la ediţia din 2007 vor fi publicate, cu acordul autorilor, pe LiterNet.

Iată al patrulea şi al cincilea din cele şase scenarii finaliste.

(Redacţia LiterNet)

"Dacă tot trebuie să trăim printre oameni, haideţi atunci să nu ne pierdem încrederea în umanitate" spunea Andre Gide şi, cele două scenarii - Captivi de Crăciun (Iulia Rugină, Oana Răsuceanu, Ana Agopian) şi Diapozitiv (Alex Tocilescu) par să-şi fi construit subiectul, voluntar sau nu, exact pe acest îndemn... oarecum exagerat de optimist (cel puţin din perspectiva epocii în care trăim) dar, pare-se, încă nu complet datat. Dincolo de unele puncte comune (ambele poveşti se desfăşoară pe parcursul a numai câteva ore, în puţine locaţii şi cu un număr redus de personaje), cele două scripturi au ales să-şi trateze subiectele în tonuri diferite (primul optând pentru melancolie şi cel de-al doilea pentru umor negru) şi au pornit de la premise diametral opuse. Prin urmare, concluziile aproape similare fac citatul de mai sus cu atât mai poignant...

După cum indică şi titlul, Captivi de Crăciun gravitează în jurul sărbătorilor, când, cel puţin în teorie, toţi oamenii sunt pe la casele lor. În cazul protagoniştilor noştri, însă, circumstanţele sunt departe de ce spune teoria şi se traduc în practică printr-o gară tipic românească, transformată de ninsoare într-o temniţă albă şi pustiită de trenuri, dar posesoare de patru călători-prizonieri, aproape îngheţaţi şi ţinuţi în viaţă numai de speranţa că vor ajunge, într-un final glorios, fiecare pe unde are nevoie. Tipic societăţii contemporane, a cărei ritm/stil de viaţă e dictat de ştiinţă şi tehnică, cei patru "captivi" din scenariu refuză iniţial interacţiunea umană, fiecare preferând să-şi trăiască în singurătate dezamăgirea (termenii sunt interşanjabili). Din fericire, animalul numit om nu a uitat că este o fiinţă socială şi, în ciuda obstacolelor (deloc întâmplător, probabil, singurul personaj care-şi amână participarea la eventuala discuţie este posesorul unui player portabil) ce susţin individualismul, cei patru par să se teamă totuşi prea mult de singurătate. Pe nesimţite, dezavantajul creat de faptul că nu se cunosc se transformă într-un atu preţios şi necunoscuţii ajung să-şi împărtăşească vise, dorinţe şi trăiri din cele mai intime. Spectatorul (virtual, deocamdată) devine, astfel, martorul unei transformări emoţionante, tandre şi foarte optimiste a celor implicaţi (fără a-şi pierde, atenţie, identitatea) într-un grup ad-hoc de prieteni, condiţionat, e drept, de o situaţie cu totul independentă de voinţa lor dar alimentat, la urma urmei, numai de curiozitate şi de nevoia de interacţiune.

La polul opus, după cum spuneam, Diapozitiv atacă aceeaşi problemă a individualismului şi-a lipsei de comunicare dar porneşte de la un grup bine sudat (şi mai vârstnic) de prieteni. E adevărat, odată cu maturizarea şi cu apariţia responsabilităţilor, fiecare tinde să-şi vadă de propriile griji iar interacţiunea cu ceilalţi e tratată mai degrabă ca o corvoadă şi nu ca un motiv de bucurie. La fel de adevărat, pretextul pentru care se întâlnesc protagoniştii - o serie nesfârşită de diapozitive făcute de unul dintre cupluri, de-abia întors din vacanţă - e departe de a fi incitant. Fotogramă după fotogramă, care mai de care mai banală şi cu nimic diferită de orice altă poză făcută de orice alt cuplu în orice altă vacanţă, reuniunea capătă un aer sufocant de înmormântare şi, sub falsul interes afişat de circumstanţă, toţi vor să plece cât mai repede. Din fericire, o eroare delicios de omenească tradusă printr-un diapozitiv ce nu-şi are deloc, dar deloc, locul printre toate celelalte salvează seara şi transformă tortura generalizată într-un motiv de veselie, împărtăşit de aproape toţi cei prezenţi. Fără doar şi poate, pretextul ironiei generalizate e în parte jenant, în parte pueril, dar tocmai superficialitatea sa are rolul de a sublinia starea acută de letargie şi de înstrăinare în care se găseşte grupul de prieteni.