Ion Mircioagă

Teatru sub semnul întrebării (1)

Din când în când, nu foarte des, o întrebare banală - "noi pentru cine facem teatru?" - ameninţă să asfixieze alte nelinişti, pasămite mai distinse, resimţite de slujitorii Thaliei şi ai Melpomenei. Situaţia e cu atât mai interesantă şi mai amuzantă cu cât răspunsul, "teatrul se face pentru spectatori", se ştie de mult, cam din vremea în care cele două muze încă nu atinseseră vârsta majoratului şi se îndeletniceau, în principal, cu ilustrarea felului în care trăiau sau trăiseră fiinţele divine. Se întâmplă însă ca, preocupaţi de ineditul eseurilor regizorale, sau încleştaţi în dueluri teoretice, sau fascinaţi de propria virtuozitate, artiştii şi comentatorii lor să uite că ei nu există în absenţa unei relaţii active şi autentice cu publicul. Temeinicia raportului implică axioma că omul obişnuit (cel care îşi cumpără bilete cu oarece timp înainte de reprezentaţie iar în ziua acesteia se preocupă mai atent de igiena personală şi îşi alege cu mai mare grijă hainele) intră în sala de spectacole cu nădejdea unei întâlniri fericite cu actriţele şi actorii la care ţine, şi cu speranţa de a descoperi alţi actori şi alte actriţe care, împreună, să îl cucerească. Lupta pentru câştigarea şi păstrarea publicului a devenit bizară şi extrem de dură în ultimii cincisprezece ani, odată cu schimbarea totală a înţelesului noţiunii de vedetă. Analfabeţi, curve, violatori, vrăjitoare, asasini, escroci cu gulere albe, dansatoare împiedicate şi dansatori cu burtică ş.a.m.d. au căpătat calitate de staruri fiindcă divorţează şi se căsătoresc sub lumina reflectoarelor, îşi pun rufele la uscat în piaţa publică şi, mai ales, nu pierd niciun prilej să îşi etaleze starea. În asemenea condiţii, proiectul demarat la Buzău de directoarea Teatrului "George Ciprian", e binevenit chiar dacă, la prima vedere, pare riscant; el se încheagă în jurul cercetării conceptului de vedetă de teatru şi, pe bună dreptate, Victor Rebengiuc, Melania Ursu, Ilie Gheorghe etc. s-ar putea simţi ofensaţi de eventuala lor trecere în rând cu specimenele mai sus pomenite. Generozitatea şi inteligenţa artiştilor înlătură insă pericolul: un festival ca "Vede Teatru", iniţiat anul trecut de Marinela Ţepuş, (v. www.aol.ro/2007/iunie/../galeriaim02.htm), având ca temă vedeta, aduce spectatorii şi în sala de la sediu, şi la Pub T'essence, şi la Biblioteca Judeţeană şi chiar în Parcul Crâng, dându-le şansa redescoperirii propriei omenii: "cineva se duce la teatru, vede un spectacol, plânge... Chiar dacă este numai o lacrimă, pentru jumătate de minut, totuşi este ceva. Poate că a simţit compasiune pentru o prostituată care se jeluieşte în necazul ei. În viaţa adevărată, fără îndoială că ar trece mai departe, neobservând-o, dar la teatru simte compasiune. Este prea naiv să cred că, după spectacol, spectatorul nostru, aflându-se într-o situaţie similară reală, se va opri şi-i va întinde mâna. Însă, pentru acea jumătate de minut, a fost o fiinţă umană în sensul deplin al cuvântului. Să mai fii om încă o jumătate de minut - n-ar fi rău." (Lev Dodin: "Călătorie fără sfârşit", "Teatrul azi", supliment, traducerea Cătălina Panaitescu, pagina 29.)