Cum învățăm să privim
La școală, învățăm să citim. Nu doar texte literare, ci și formule matematice. Comentând un text, cu vorbele sale, elevul învață să-l înțeleagă și să-l interpreteze. Rezolvând o problemă, el învață să raționeze și să-și exprime judecata în simboluri matematice. Nimeni nu ne învață, însă, să privim, astfel încât să putem "vedea" în mod corect, dar și critic, spectacolele pe care ni le oferă scena teatrului, ecranul televizorului și chiar lumea înconjurătoare. În învățământul liceal din Statele Unite, există discipline opționale ca teatru, arte plastice sau muzică. Ele nu-și propun doar să descopere și să dezvolte talente. Nu formează muzicieni, pictori sau actori, ci spectatori, amatori avizați, uneori chiar "cunoscători" (connoisseurs). Pentru aceasta, ei învață limbajul artei: vocabularul semnelor utilizate, modul lor de asamblare (sintaxa), înțelegerea conținutului (semantica) și strategiile eficiente de influențare a spectatorului (pragmatica).
Inițiativa Fundației Culturale "Camil Petrescu" de a edita, ca suplimente ale revistei Teatrul azi, cărți de teatru și despre teatru caută să umple golul educațional, care face din publicul românesc unul ușor de derutat și chiar de manipulat. Ea contribuie la formarea gustului și a capacității de gândire critică a spectatorilor. În seria "Mari regizori", au apărut, chiar în zilele sărbătorești ale Festivalului Shakespeare, volumele Călătorie fără sfârșit de Lev Dodin și Calea spre performanță. Dodin și Teatrul Malâi de cunoscutul critic și teoreticien al teatrului, Maria Șevțova, din Londra. Cărțile sunt complementare și trebuie neapărat citite amândouă, ca un tot. Cartea faimosului regizor Lev Dodin oferă o perspectivă dinăuntru a demersului său, cea a Mariei Șevțova, una din afară. Discursul creatorului este întotdeauna interesant, dar, în mod firesc, nesistematic. Este plin de observații percutante, dar analizele la rece n-au cum să-și găsească, în el, locul. Dodin povestește cu pasiune cum pornește de la un roman ca Demonii lui Dostoievski, pe care-l joacă "în întregime", cu actorii săi, fără a aștepta ca altcineva să scrie, în prealabil, o dramatizare. Autorul care scrie detașat de lumea teatrului, imaginându-și conflicte și construind scene în imaginație, a lăsat locul dramaturgului implicat în viața trupei, care lucrează pentru actori concreți, cot la cot cu ei, cum făcea, la vremea lui, Shakespeare. Subiectul ales este jucat direct, în cadrul unor "probe", cuvânt inventat de regizor pentru a denota metoda sa de lucru prin tatonări succesive, încercări și erori. Rezultă un spectacol mamut de douăzeci de ore, care este redus progresiv ca durată, dar crescut în densitate și intensitate. Cartea include stenogramele unor asemenea "probe" pentru spectacolul cu Piesa fără titlu (Platonov) de Cehov, unul din marile succese ale Teatrului Malâi, condus de Dodin. Îți trebuie o mare capacitate de imaginație să vezi actul creator dincolo de transcripția lui ca text, dar efortul merită făcut. Crezul artistic al lui Dodin este expus cu pasiune: "Arta trebuie să-i facă pe oameni să se simtă la limită. Ceea ce nu înseamnă să-i izoleze de realitate, dar să le ofere, în schimb, posibilitatea de a experimenta ceva ce nu pot explora în viața de zi cu zi. Arta există pentru a mă ridica și a-mi aprecia existența de la un nivel mai înalt. La sfârșitul unui spectacol, sau când ies dintr-o expoziție, sau când închid o carte, sunt adus înapoi pe pământ, însă experiența rămâne cu mine" (pag. 28).
Maria Șevțova a scris o carte puțin obișnuită pentru un critic. În ea, subiectivitatea autoarei nu apare deloc. Bănuim că-i place teatrul lui Dodin, altfel nu s-ar fi apucat să scrie despre el, dar consideră că nu părerile, ci analiza ei contează. Dacă, în muzică, au existat dintotdeauna, în afară de cronici ale concertelor, lucrări riguroase de analiză a formelor, în teatru asemenea demersuri sunt rare. Omul de teatru nu dispune, asemenea muzicologului, de o "partitură", de aceea sarcina lui este mai grea. Maria Șevțova și-a asumat-o, văzând spectacolele de mai multe ori, citind tot ce s-a scris despre ele, asistând la "probe", discutând cu echipa. Nu a făcut o sinteză a acestor informații, ci o analiză pertinentă și detaliată a demersului artistic care ni se pare, datorită ei, mai interesant și, în același timp, mai inteligibil. Punerea în contextul istoric și social este remarcabilă. Subtilitatea raționamentelor este evidentă și din următorul citat: "Ar fi o lipsă de sinceritate să romanțăm totalitarismul, argumentând că, de fapt, condițiile sale îngrozitoare au permis teatrelor să se dezvolte; la fel de nesinceră ar fi afirmația că lipsa timpului liber și a distracțiilor sub totalitarism a deschis o nișă în care a intrat teatrul. Dar inamicul s-a dovedit într-adevăr folositor, pentru că, în afară de plăcere / amuzament, teatrul a putut să-și canalizeze energiile atât în direcția dezvoltării artistice, cât și a celei morale și spirituale a spectatorilor săi" (pag. 23). Iată cum, citind asemenea cărți, învățăm să privim.
