Raluca Maier

 

Frustrarea ca sursă a discriminării rromilor
sau hai să facem ceva noi înșine

 

Microsoft Romania
 



 Raluca Maier - Frustrarea ca sursă a discriminarii rromilor

Un țigan intră într-un bar, se așează la o masă și strigă către barman : -Chelner, un rom aici ! la care barmanul îi răspunde : -Te-am văzut, dă-te dreacu ! > a fost un banc pe care l-am primit acum câteva luni prin Yahoo Messenger. Sinceră să fiu, nu pot să spun că nu m-a amuzat, însă tind să cred că pe unii nu doar că îi amuză astfel de bancuri sau vorbe, ci chiar le satisfac o nevoie morbidă de a-i ironiza pe rromi.

Din ce în ce mai mulți români pun insuccesele lor din străinătate pe seama unei păreri greșite de la care pornesc străinii întotdeauna când e vorba despre ei, care, la rândul său, este pusă pe seama rromilor. S-a dezvoltat în România chiar un fel de cult (la care aderă din ce în ce mai mulți români) al celor care, neavând cu ce altceva să-și omoare timpul, și-l dedică în totalitate discriminării rromilor, inventând povești și bancuri despre aceștia. Aproape că am și uitat să ne mai gândim și să scotocim după alte posibile motive ale problemelor noastre ; din start dăm vina pe rromi! Totuși, nu e nevoie nici măcar să scotocim, deoarece avem foarte la îndemână, cred eu, destule exemple de români care au plecat în străinătate, la început au fost tratați mai cu îndoială, însă acum sunt foarte respectați și apreciați. Care este povestea unui astfel de român?

O poveste cu parfum de Galați

Era o tânără ca multe altele, însă cu o inteligență cu adevarat ieșită din comun și cu aptitudini deosebite în domenii ce țin mai mult de partea realistă, cum ar fi : matematica, fizica, chimia. Rezultatele foarte bune la școală, după care bursele și de studiu și de merit de la facultate nu au întârziat să apară, bineînțeles. După terminarea facultății de inginerie, locuind în bătrânul Galați, a fost angajată în Combinatul SIDEX, unde a lucrat însa doar pentru un timp, deoarece i se făceau propuneri mult mai tentante, prin care era invitată să lucreze ca profesoară la aceeași facultate la care a studiat ea însăși. Având în vedere faptul că munca din combinat nu prea este una pentru femei și ținând cont și de faptul că ei ii plăcea extrem de mult să lucreze cu oamenii, să îi învețe lucruri noi (deoarece de mică o făcea pe profesoara în curtea din fața blocului, predându-le celorlalți copii lecții de la scoală), s-a retras din SIDEX și a început să lucreze la Facultatea de Mecanică din cadrul Universității < Dunărea de Jos >, Galați. Propunerile și contractele nu au încetat niciodată să apară și prima mare ofertă a venit în anul 1992, oferindu-i-se ocazia de a pleca de mai multe ori, timp de câte 3 luni cu studenții săi în Franța, la Antibes. Datorită faptului că francezii nu cunoșteau prea multe despre țara noastră și mai toate cele cunoscute erau chestiuni negative, a fost destul de greu de luptat, la început, cu ideile lor preconcepute ; aceștia văzuseră, spre exemplu, imagini la televizor, care arătau o femeie atât de îndepărtată, încât se vedea doar ca un punct și un tren sărăcăcios, format dintr-un singur vagon, care se oprea, stătea și aștepta până când acel < punct > ajungea și se urca în el. Normal că francezii și-au format, astfel, o parere total greșită despre felul cum funcționează trenurile în țara noastră, generalizând și considerând că toate sunt la fel de mici ca acela și că nu există un program stabil, un orar al trenurilor, ci ele stau și îi așteaptă pe oameni să ajungă. Și iată, în acest mod se nasc întrebări penibile ca aceea pusă de un francez câtorva dintre studenții noștri și anume : < Dar pe voi vă duce trenul numai până la graniță, nu ? Și de acolo cu ce mergeți până în orașul vostru ? >. Cu toate eforturile tinerei și ale studenților de a le explica situația la noi în țară, străinilor le-a fost destul de greu să realizeze cum stau lucrurile de fapt.
După primele 3 luni petrecute în Franța, proaspăta profesoară s-a întors în țară, alături de studenți, pentru a pleca din nou, după o scurtă pauză. La revenire s-a gândit să le cumpere și câteva cadouri semnificative unor prieteni pe care și-i făcuse acolo, așa că unuia dintre ei s-a decis să îi ia drept cadou un set de tacâmuri din argint. La vederea setului primit de colegul său un alt tânăr nu s-a putut abține și a exclamat foarte mirat : < -Wow, dar eu credeam că românii mănâncă doar cu tacâmuri din lemn ! Nu știam că la ei există așa ceva ! >. Așadar, concepțiile se mai schimbaseră un pic, însă nu prea mult. Pe parcursul celor 3 luni care au urmat, lucrurile s-au mai clarificat cât de cât, francezii întelegând că la noi în țară s-a depășit totuși de ceva timp < epoca de lemn >, în care se mânca doar cu lingura și furculița de lemn.

Următoarele vizite în Franța, întoarse de francezi

În anul 1998, profesoarei noastre i s-a propus de către un profesor francez un stagiu postdoctoral  de un an în Paris. După acest stagiu, în anul 2000 i s-a propus din nou să lucreze în același laborator de cercetare din Paris. De data aceasta, propunerea era pentru stagii de câte 4 luni, timp de trei ani, aceasta presupunând câștigarea unui concurs, ceea ce tinerei nu i-a fost deloc greu. Astfel iat-o ajunsă din nou printre francezi cu idei preconcepute, de data aceasta din alt oraș, Paris, așadar acestora nu apucase să le explice nici măcar cât reușise să o facă cu cei din Antibes! Iar discriminările nu erau doar din cauza asemănărilor făcute între români și țigani, ci și generate de sex, căci fiind femeie într-o astfel de meserie, despre care se spunea că este mai mult pentru bărbați, a trebuit să înfrunte și reacțiile nu tocmai plăcute ale unora dintre aceștia. Spre exemplu, un bărbat, fiind extrem de uimit când a vazut că ea era singura femeie care a participat cu o lucrare la o sesiune științifică, i-a spus: <Ați avut mare curaj să veniți aici să prezentați o lucrare, numai între bărbați ! > ; tânăra noastră profesoară, însă, nu s-a lăsat intimidată și i-a replicat că : < Nu știam că este sesiunea știintifică a bărbaților ! >, făcându-l pe acesta să roșească.
După primul an în care a stat 4 luni în Paris, văzând că îi este foarte greu să reziste pentru atât de mult timp fără familia sa, s-a decis să fragmenteze aceaste perioade în altele mai mici, de câte 2 luni, de două ori pe an.
Evident că s-a simțit incomfortabil în momentul în care, după ce au cântat și au cerșit în metrou, câțiva tineri < mai colorați la ten > s-au așezat pe scaune și au început să vorbească în română și evident că a trebuit să facă față frecventelor comparații dintre români și țigani, însă a trecut cu bine peste. Cu tinerii < mai colorati la ten >, care vorbeau când țigănește, când românește, când amestecat, a început, treptat, să se obișnuiască, până au ajuns chiar să o amuze, cât despre comparațiile dintre români și țigani, prin intermendiul muncii sale deosebite a reușit să le demonstreze câtorva (destul de mulți) francezi că greșesc enorm. Stând atât timp în Franța, a început să își facă și câțiva prieteni printre francezi și nu numai (căci unde lucra ea erau și ruși și arabi și multe alte nații), care, văzându-i adevărata valoare, au început să o aprecieze extrem de mult și să o trateze deosebit de frumos. Astfel s-a întâmplat că, deși și-a ales ea însăși perioada în care să lucreze în Paris, o dată s-a nimerit să fie chiar de ziua ei acolo și o colegă a invitat-o la ea acasă, pentru a sărbători împreună cu ea și cu familia sa ; i-au făcut un tort, la ornarea căruia au participat și copiii (o fetiță - Cecile și un băiețel - Guillaume), i-au pus lumânări, nu au lăsat-o să treacă peste partea cu pusul unei dorințe și totul a fost precum o adevărată zi de naștere, petrecută în țară sau poate chiar mai frumoasă.

Raluca Maier - Frustrarea ca sursă a discriminarii rromilor

Prietenii francezi au invitat-o în repetate rânduri să vină și doar în vizită în Franța, nu numai ca să muncească și ea, la rândul ei, i-a chemat să viziteze România. În anul 2003 a vizitat pentru prima oară România o colegă de serviciu din Franța de-ale profesoarei noastre, rămânând extrem de plăcut impresionată de ceea ce a văzut aici: de mânăstirile din Nord pe care le-a vizitat împreună cu familia profesoarei, de relieful minunat și de toate micile < minuni ale naturii >, pe care țara noastră le oferă, precum și de oamenii din țară. După această vizită, le-a povestit multor prieteni și colegi francezi ce minunății a văzut, arătându-le poze din România și îmbiindu-i să o viziteze și ei ; de atunci, francezi și nu numai continuă să vină în România, pentru a vedea totul cu ochii lor.

Fenomenul discriminării nu poate fi complet eradicat

Chiar și acum, după ce s-a mai aflat cum stau de fapt lucrurile la noi în țară, televiziunea din Franța continuă să ofere știri despre țiganii de la noi sau despre familii ciudate care trăiesc în munți și în cadrul cărora femeile au născut copii cu malformații. Majoritatea francezilor au și acum concepția că la noi copiii nu sunt la fel de culți și de deștepți precum ai lor, deși unii dintre ei s-au lămurit că greșesc enorm, după ce au venit în România și au întâlnit copii care știu multe limbi străine și care s-au oferit să îi învețe și pe ei limba română. Așadar, chiar dacă tânăra a reușit să le schimbe câtorva francezi părerea despre România și despre români, ideile preconcepute continuă să existe și oricine ar călători cu munca sau doar în plimbare, într-o țară străină s-ar putea izbi de aceleași probleme și va trebui să le elimine și el, la rândul său. Se pare că nu putem doar să stăm cu mâinile în sân și să așteptăm ca statul sau alte persoane să se ocupe de problema discriminării în locul nostru ; și cine știe, poate dacă tot mai mulți oameni ar urma exemplul acestei tinere și fiecare ar schimba părerea a aproximativ 10 oameni, în curând vor fi cu mult mai puțini străini cu astfel de idei preconcepute despre români.
Dacă aruncăm o privire fugitivă asupra tuturor tipurilor de discriminare identificate și a < evoluției > lor de-a lungul timpului, putem observa că, deși numărul discriminărilor a mai scăzut față de cel din trecut, nici una nu a fost pe deplin rezolvată. În primul rând, să ne uităm la modul în care sunt tratați rromii la noi în țară: deși în Ordonanța Nr. 137 din 31 august 2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, în Articolul 10 al Sectiunii a II-a se vorbește despre < refuzarea accesului unei persoane sau unui grup de persoane la serviciile oferite de companiile de transport în comun - prin avion, vapor, tren, metrou, autobuz, troleibuz, tramvai, taxi sau prin alte mijloace >, unii șoferi de autobuze continuă să îi dea jos pe rromi, din cauza etniei lor. Și, deși în Articolul 26, al aceleiași ordonanțe, se menționează faptul că o astfel de faptă < se sancționează cu amendă de la 400 lei la 4.000 lei, dacă discriminarea vizează o persoană fizică, respectiv cu amendă de la 600 lei la 8.000 lei, dacă discriminarea vizează un grup de persoane sau o comunitate >, nu îmi aduc aminte să fi observat că vreo unul dintre toți acești șoferi de autobuz este tras la răspundere, deoarece probabil oamenii se simt amenințați de această minoritate și atitudinea șoferului le oferă minimul de siguranță de care au nevoie într-un mijloc de transport; astfel ei consideră această atitudine una corectă și nici nu se gândesc că ar trebui să o reclame la poliție. Iar faptul că discriminările continuă să existe, indiferent ce și cât se face împotriva lor, se poate observa și la scară mult mai largă, aruncând o privire asupra întregii lumi. Spre exemplu, chiar dacă în anul 1967, discriminarea în funcție de vârstă a fost interzisă de catre ADEA (Age Discrimination in Employment Act), U.S.A, conform sondajelor de opinie din majoritatea țărilor, continuă să existe oameni care nu sunt de acord cu angajarea înainte sau după o anumită vârstă, pentru că, până la urmă, acest fapt ține strict de opinia lor, or dreptul la opinie este ceva demult confirmat. Nici în cazul minorităților nu stăm mai bine, în ciuda legilor din anii '50 și '60, care interzic discriminarea acestora. Deși în Statele Unite, tuturor le este permis să aibă orice religie își doresc, aruncând o privire asupra lumii ca întreg, discriminarea pe bază de religie continuă să existe și chiar dacă, începând din 1824 și până în ziua de astâzi, femeile luptă pentru egalitate în drepturi cu bărbații, și astăzi, femeie fiind, întâlnești la tot pasul bărbați care îți spun în față că le ești inferioară și că anumite meserii ar trebui să fie doar pentru bărbați. Și lista cred că ar putea continua, căci, așa cum am mai spus, este greu să interzici în totalitate disciminarea, atât timp cât este, într-un fel sau altul, așa cum spunea și profesorul de drept Matthias Storme, < unul dintre drepturile fundamentale ale omului >. Or, tot acest lung șir de discriminări rezolvate doar parțial în atâtea zeci de ani, în unele cazuri chiar sute de ani, nu înseamnă, după părerea mea, nimic altceva decât că nici o institutie supremă, cum ar fi statul, nu poate și nici nu trebuie să rezolve aceste probleme în locul nostru; până la urma urmei, dreptatea absolută s-a demonstrat că nu poate exista; precum bine spunea și Silviu Dachin, < Dreptatea absoluta nu e altceva decât părerea lui Dumnezeu. >, așa că fiecare este sortit să se chinuie pentru el însuși, să își facă, în anumite limite, singur dreptate.          
           
Frustrarea - sursă a discriminării sau din discriminare în discriminare

Pe de altă parte, tot în încercarea de a demonstra imposibilitatea eradicării în totalitate a discriminării, dacă aruncăm o privire asupra surselor pe plan psihologic ale acestui fenomen, putem trage concluzia că discriminarea este urmarea unor frustrări personale. Conform D.E.X.,

 < frustrarea este un fenomen complex de dezechilibru afectiv ce apare la nivelul personalității în chip tranzitoriu sau relativ stabil, ca urmare a nerealizării unei dorințe, a obstrucționării satisfacerii unei trebuințe, a deprivării subiectului de ceva ce îi aparținea anterior, în ordinea materială sau în plan proiectiv și afectiv. >

Spre exemplu, să luăm cazul discriminării rromilor, ca minoritate a țării noastre: mulți dintre noi îi discriminează pentru că, spun ei, < din cauza lor străinii nu ne privesc cu ochi buni și nu putem câstiga un ban cinstit în afară >. Așadar, din cauza frustrării noastre că străinii ne confundă cu țiganii și din cauza faptului că dorința noastră de a munci în străinătate pe un post bun nu este realizată, simțim nevoia să ne revărsăm furia asupra cuiva și astfel îi discriminăm pe rromi, nu? Sau tocmai din cauza faptului că noi suntem discriminați în străinătate - discriminarea românilor, prin comparație cu rromii - am ales să discriminăm și noi, la rândul nostru, crezând că așa se va rezolva problema.
Or de la niște adulți am avea pretenția să gândească rațional și să încerce să-și rezolve problemele, în loc să se comporte ca niște copii, aruncând vina în cârca altora și răzbunându-se pe aceștia! Dacă noi suntem discriminați din cauza rromilor, asta cu siguranță nu înseamnă că trebuie să compensăm asta, discriminându-i și noi pe ei, când ne întoarcem în țară.
Frustrarea dă naștere întotdeauna unor sentimente de teamă, anxietate față de persoana care ne împiedică să obținem acel lucru după care tânjim ; așa cum este și cazul rromilor dați afară din autobuze, toată această atitudine nu pornește din frica de a fi atacați sau furați de câtre < acești țigani >, cum îi numesc mulți, ci din teama de a nu continua să ne oprească accesul la fericire, de a nu continua să fim niște frustrați. Însă frustrarea este eliminată numai în momentul în care vedem cu propriii noștri ochi că putem obține ceea ce ne dorim, oricând ne dorim și că motivul pentru care nu reușisem în primă fază nu era, sub nici o formă, constituit de existența rromilor la noi în țară, ci de cu totul și cu totul altceva. Or acest lucru nu se poate întâmpla decât dacă avem suficientă voință să demonstrăm că ne dorim cu adevarat și că merităm să obținem ceea ce ne dorim, așa cum a făcut tânăra luându-și inima în dinți și plecând singură într-o țară străină, înfruntând jignirile și comparațiile făcute între ea și rromi și combătându-le cu dovezi și explicații realiste.
În final, am să închei cu tot acest mister în care am învăluit articolul și am să vă satisfac curiozitatea: acea tânără despre care v-am vorbit este chiar mama mea!