Liana Manzat

 

noapte bună

 

Microsoft Romania
 



O poveste pentru tine dragul meu, s-a făcut târziu și noaptea-i scurtă, trebuie să dormi. A fost odată, de demult, un timp când viața curgea domol și nu se termina niciodată, nimeni nu întârzia nici nu ajungea prea repede, o epocă egalitaro-elitară marcată de gloria neantului, un paradis ca un deșert, fără mere roșii, Adam nu exista, nici Eva iar șarpele era balaur, trăia de unul singur și se numea Anton. Uriașe erau aripile lui albe plăsmuite din omăt. Ochii negri îi erau adânci, mai adânci ca abisul. Suveran, senin, fără a-și pierde cumpătul vreodată el zbura sau poate înota neobosit în lumea lui, nu se mai știe. Tot ce făcea era perfect, desigur, în măsura în care noi acum suntem dispuși s-admitem perfecțiunea. Dincolo de paradis, la orizont, fratele mai mic al lui Anton, Balaurul Roșu sau poate Balaurul Verde, gonea pierdut, cu sufletul la gură, căutând să-l prindă din urmă pe Anton. Cu glas puternic striga într-una: "vino, vino să ne jucăm, frate neprețuit! Uite cât de-ntunecată-i ziua, vino, vino să te joci cu mine". În zadar. Anton cel singur, fără a lua act de prezența lui, se depărta mereu. Altfel nici nu se putea. El, cel mare, cu mult mai mare decât ne-am închipui noi în cel mai îndrăzneț vis al nostru, era, așa precum am spus, singur, singur pe lume și negreșit, călătorea întotdeauna neînsoțit. De după orizont, dincolo și nu aici, se auzea chemarea necăjită a celui mic: "întunecată e ziua, frate neprețuit, vino, hai vino să te juci cu mine". Însă Anton cu aripi albe de zăpadă și propriu univers la purtător se găsea în starea magică levitației, nu auzea și nu vedea nimic. Nu ți se par cumva cunoscute și ție plutirea aceasta care nu se termină niciodată și lumea cu un singur personaj ca o scenă cu un singur actor? Este ea o lume pustie? Unde se află? Dincoace sau dincolo de lucruri? În jocul viețuirii noastre, avem noi, cei de acum, o înțelegere nouă, alta decât înțelegerea lui Anton? Adevărul ne este nou sau e cel dintotdeauna? Tare mi-e că suntem la fel de singuri ca și el, cu paradisul personal băgat mototolit ca o batistă folosită în geantă. Poate greșesc. Nu suntem singuri, cu puțin noroc în fiecare zi aflăm în stația de tramvai sau la tejgheaua barului din cafenea de la colțul străzii câte-o privire întrebătoare, câte un obraz cu zâmbet larg ce-și povestește cu fiecare cută viața. Mai rar dăm peste câte-o pereche de aripi intacte, nefrânte, albe ca zăpada. Seamănă Anton puțin cu tine și cu mine, fratele meu neprețuit?

 

Liana Manzat