Alina Andrei


Plouă


Microsoft Romania
 


Picăturile ușoare de ploaie cad greu peste frunzele de leuștean, pe căpățânile de varză, petunii, mușcatele din fereastră. Câteva furnici întârziate tocmai se îneacă în pârâiașele stârnite de ploaie. Ies aburi din pământul înfierbântat, e totuși vară. Răpăitul molcom se aude mai tare pe găleata roșie, întoarsă cu fundul în sus, și fiecare picur ce-i cade pe plasticul alunecos împroașcă săltând după lovire. Ici colo un măr, un păr cu fructe mici, bătrânicioase, uite verzele încrețite, iarba, un papuc, petuniile, gura leului, un alt măr, gutuiul. Gutuiul, mărul aplecat peste banca șubredă, florile de gura leului, petuniile, papucul, iarba, aceleași verze încrețite, părul cu fructele bătrâne, mărul de care atârnă funiile leagănului. De fapt peste tot sunt smocuri grase de iarbă, unele semeț asmuțite în aer, altele aplecate și strivite de tălpile celor din casă. Lângă gutui sunt chiștoace de țigări. Stinse. Ude. Se aude doar ploaia. Nu prea tare, ci doar ca să știi că din cer se scurge apă. Printre frunzele de varză sunt melci. Mici, băloși. Au cochilii fragile, ce pot fi strivite între două degete de bărbat. Sau de-un picior de femeie încălțată. Din stradă, de după gardul înalt, se aude o mașină ce trece în viteză. Apoi tot ploaia. Numai ploaia. Cum am mai spus, în grădină e multă iarbă. Meri, gutuiul, părul cu fructe bătrânicioase, papucul, leuștean, mentă, un braț cu gleznă subțire și unghiile lungi ușor înverzite, petuniile, gura leului, verzele încrețite cu melci băloși. Banca. Șubredă. Ieri era gata să se rupă de tot, când s-a trântit răstindu-se să fie lăsat în pace, că nu mai suportă și-și va lua lumea în cap, ca să nu mai vadă pe nimeni, să n-o mai audă, atunci ea a dat din mâini ca și cum ar fi vrut să-i arate poarta cu tot trupul, însă la jumătatea gestului s-a răzgândit. Ploaia e călduță. Călâie. Lasă mâinile jos! Lasă mâinile jos imediat! așa i-a spus, deși nu mai erau în aer ci aproape lipite de corp.
Picăturile ușoare de ploaie cad greu pe frunzele de leuștean, peste căpățânile de varză,  petunii, mușcatele din fereastră. Câteva furnici întârziate se îneacă în pârâiașele stârnite de ploaie. Ies aburi din pământul înfierbântat, e totuși vară. Și ieri a fost. Mâine tot vară va fi. Brațul cu gleznă subțire e acolo, întins pe iarba udă. Nemișcat. Fiecare picur ce-i cade pe pielea alunecoasă împroașcă săltând după lovire. Dacă l-ai șterge cu o batistă uscată, de apă și urmele de pământ, de sucul ierbii, ar arăta ca orice alt braț de tânără femeie. Pe stradă se aude o mașină, probabil una mare, cu motor puternic. Nu oprește. În josul brațului, ascuns după o tufă, e și-un umăr. De fapt e tot corpul. Gol. Aproape gol. Chilotul e strâns jos, alunecat spre călcâiul stâng, în rest atârnă pe ierburi. Văzut de departe arată ca o cârpă albă pe-un petic verde. Dar mai e și piciorul de care e agățat. Cel stâng, înroșit pe pulpă, acolo sus. Și cealaltă pulpă e înroșită, tot sus. Dacă le-ai cerceta, ai vedea că are coapsele ușor învinețite. Și pe sâni sunt urme. Trei alunițe, o mică vânătaie. Sfârcurile sunt umflate. Buricul s-a umplut cu apă. Pe bancă nu stă nimeni acum, mai bine. Să nu se rupă cu totul, nu cred că ar mai suporta o altă zdruncinătură, nu, nu ar avea cum. El e îmbrăcat, dar cu pantalonii lăsați în vine. Cu degetul arătător îi mângâie celălalt braț, dar nu zice nimic, și cum tace, nici ea nu-i spune nimic. Tac împreună. Și-și zâmbesc tâmp. Acum  ia o frunză mare de gutui, umedă, și i-o lipește mai jos de buric, peste carnea moale unde se împreunează pulpele. Ca sa fie o Evă, ca și cum fără n-ar fi. Un fir gros de iarbă i s-a lipit de  ureche.
Picăturile ușoare de ploaie cad greu peste frunzele de leuștean, pe căpățânile de varză,  petunii, mușcatele din fereastră, pe cei doi, ascunși acolo în iarbă, dar nu prea bine, din moment ce-i putem vedea.

 

Alina Andrei