Alina Andrei


Mașina de scris


Microsoft Romania
 


Omul locuia într-o casă verde acoperită cu iederă galben-roșcăție, atunci când frunzele nu-i erau la fel ca prazul proaspăt smuls din grădină, ori ca gogonelele tinere băgate devreme în borcane pline cu oțet, piper și alte mirodenii. 44 de ani. Căsătorit. Într-o zi s-a pupat cu nevasta altuia, iar de atunci nimic n-a mai fost ca înainte, așa se obișnuiește uneori să se spună, se potrivește și aici, căci dacă gurile lor nu s-ar fi atins una de alta, nici n-aș fi aflat de dânșii. Nici de casa verde, care acum arată cu totul altfel. E fără frunze și fără de crăpături în tencuială, noii proprietari curățând-o din temelii de bune și de rele. Soțul femeii ce-a fost pipăită și iubită pe ascuns era colonel. Acum nu mai știu ce e. Pe atunci avea palme mari, pocnitoare - în urma lor rămâneau ovaluri și cercuri vineții, roșiatice, galbene, verzi, movulii - avea sprâncene groase, fuma Kent și BT, duminicile purta blugi de la sârbi și juca tenis. Făcea și alte nenumărate, cum ar fi: își îmbrăca atent cămășile călcate, se ușura pe plopi, înjura de mamă și de morți, curăța merele de coajă, înainte de a le mânca, spărgea în dinți sâmburii de caisă.
Într-o zi, omul care locuia în casa verde s-a întors mai repede de la lucru. A coborât în pivniță unde a găsit lichiorul de vișine al soției și otrava de omorât furnicile roșii care se plimbau prin bucătărie, de la linoleu la perete, bufet (cu pâine, zahăr, biscuiți, orez, cicoare, ceai de tei, chibrite, nasturi, ace de siguranță), din nou pe perete, chiuvetă, perete, masă (solniță, furculițe, firmituri), perete, dușumea, pivniță, cam până în locul unde stătea el în picioare, lângă raftul cu lichior și otravă. Amestecând cele două, băutura dulce cu praful de ucis, n-a făcut bine, pentru că a înghițit, și după, l-a durut stomacul. L-au găsit târziu de tot, în pădurea din apropiere, ghemuit pe o cărare. Cu genunchii la piept, la fel cum dormea iarna, sub plapumă. După ce nu s-a mai trezit, rudele rămase la parastas au chibzuit cum să facă mai bine să-i ascundă mașina de scris, căci pe atunci astfel de mașinării trebuiau înregistrate la Miliție, însă asta nu era, de bună seamă, așa că trebuia pitită, cât mai degrabă. Totuși nimeni nu știa de ce și unde. Doi tineri au băgat-o într-un căruț de copil, acoperind-o cu plase pline cu sifoane și pături. Seara au dezmembrat-o în pod la ei acasă, clapă cu clapă, literă cu literă. Noaptea au aruncat B-ul în coșul de gunoi de la a treia stație de autobuz depărtare, V-ul și T-ul în WC-ul de la gară, C-ul în față la Consiliul Popular, R-ul, Z-ul, H-ul, într-un canal, și tot așa, bucată cu bucată, ca un cadavru ciopârțit de femeie, mașina de scris a fost ascunsă de ochii albaștri, tăinuită fiind pe vecie. Poate sună stupid, dar de când am auzit de această întâmplare (sau să-i spun tragedie?? Mai bine), m-a ros curiozitatea să aflu mai multe despre mașină, și nu despre nefericitul ei stăpân. Clapele, arcurile și tot ce-avea în burtă (mațe de metal) aș fi vrut să le ating, să știu ce-au scris. Felul nesăbuit cum a fost scoasă din casa verde și măcelărirea ei nocturnă m-a făcut să mă întreb la ce a fost folosită înainte, pe când mai trăia băutorul de otravă de furnici, dar nelămuririle mele n-au nicio însemnătate. De femeia pupată pe ascuns nu știu nimic în plus. Nici cum arată și nici dacă a plecat de lângă colonel.

 

Alina Andrei