Alina Andrei


Băutorii de ceai


Microsoft Romania
 


În urmă cu trei săptămâni, patru sau cinci, am fost într-o ceainărie, unde câțiva absolvenți de Litere au citit din foile scrise de dânșii. Încăpere cu podea de lemn și pereți verzui (nuanța de lămâii crude), pahare cu ceai roșu pe mese (cu gheață și felii de fruct galben, acru). În <<public>> doar trei persoane: eu, barmanul și o doamnă care lucrează într-o casă memorială. Galbenă. Dânsa are părul alb, cochet aranjat în rotocoale și pante line. Ce mi-a plăcut: povestirea numită << Cum și-a omorât unchiul într-o zi de marți>> și o alta despre un tânăr scriitor ratat (cum altfel??), care în același timp era și fost ziarist șantajist și actual posesor de cocker; mai avea vânătăi pe trup și cursuri de tehnologia metalelor în debara. Nu vreau s-o ciopârțesc povestind-o, pentru că mi-a gâdilat în mod plăcut urechile, și-ar fi mai mare păcatul s-o pocesc prin relatare trunchiată. Nu mai știu cum îl cheamă pe autor, am reținut doar că scrie numai dacă e împins de la spate (după cum mărturisise). Prin urmare cineva ar trebui să-i dea un brânci. În rest îmi amintesc în mod amănunțit de cum cădea lumina pe pereți și pe tavan, de cutiile de tablă pe care le bănuiam umplute cu frunze, boabe și miresme, de mesele din lemn gros și sticlă, de rochia roșie (ca cireșele pârguite), scurtă la ambele capete, umplută cu corpul bronzat al unei profesoare de engleză, de faptul că am căscat îndelung și insistent când cineva a citit versuri cu rime școlărești, scrise pe mobil, în căminul studențesc.

Povestirile și schițele lui Cehov par nelipsite de samovare, cești de porțelan nobil sau ciobit, de domnișoare palide și domni trecuți, ce-și sorb ceaiul așteptând vremuri mai bune ori pur și simplu să li se întâmple ceva. Și de mesteceni. De exemplu, în "Profesorul de literatură", după ce personajele binevoiau să se întoarcă de la plimbarea pe care o făcuseră călare, se strângeau în grădină, unde se bucurau de ceaiul fiert proaspăt în samovar, de pesmeți, unt și dulceață. Apar nume ca Maniusia, Varia și Nikitin, cărți de joc, dulăi pe sub mese, tei bătrâni, castani și discuții interminabile despre Pușkin, cum se cuvine la un conac rusesc. De băutorii de ceai ai lui Dostoievksi, Turgheniev și Bulgakov nu mă încument să mă ating cu vorba.
Nabokov, "Ada sau ardoarea". Familia își bea ceaiul în grădină. Pe iarbă, Ada meșterește o cunună din părăluțe pentru cățelușă, în timp ce Lucette o privește mestecând o gogoașă.
Altă pagină: Van și Ada se întorc acasă, pe biciclete. Li s-a făcut foame, așa că intră într-o taverna întunecoasă. Văd un surugiu care bea ceai "dintr-o farfurioară ținând-o sus, la buzele zgomotoase, cu laba lui mare". "În bârlogul plin de aburi" se mai află doar o femeie cu basma și  un flăcău în cămașă roșie. Vor mânca câțiva "hamburgheri" de tip rusesc, numiți bitociki, apoi își vor recupera bicicletele de sub iasomie și vor  pedala mai departe, dar numai după ce-și vor aprinde lămpile cu carbid. La o distanță de câteva pagini, se mai spune că fetelor li se permitea să întâlnească  cu băieți "la ceaiuri groaznice cu prăjituri roz", ținute în camera de oaspeți a directoarei școlii.  Orice fată de doisprezece sau treisprezece ani putea să se întâlnească cu fiul unui gentleman într-un lactobar acceptat de școală, însoțită de o domnișoară din clasele mai mari, care musai trebuia să aibă un comportament ireproșabil. Nu-mi amintesc acum, și n-am răbdare să mai caut, ce damă înfășurată în chimonou bea ceai cu lapte de iapă, întinsă fiind pe pat.

 

Englezi mari iubitori de licori din frunze fierte: poetul Samuel Johnson (autorul primului dicționar englez), detectivul Sherlock Holmes și Peter Megson (degustător de ceai). Ultimul mai trăiește și în fiecare zi lucrătoare soarbe până la 250 de cești. Datorită profesiei sale, ajunge să bea circa 6.000 de cești pe an, fără să i se aplece. Pentru mine e de mirare, pentru că ceaiul englezesc, cu lapte, mi-a lăsat amintiri traumatizante, la modul că dacă unul dintre cititorii eseului m-ar invita pentru o lună la un castel din Marea Britanie, unde aș putea să scriu și să fotografiez în tihnă cum crește iarba, aș refuza ferm, din cauza acestei licori infame! Prin urmare mă voi împotrivi strașnic să pun piciorul într-un loc unde se servesc băuturi suspecte, așa că vă rog să nu insistați. În schimb mă voi lăsa înduplecată să accept invitațiile din America de Sud (pentru ceaiul de mate, pe care-l văd sorbit în pampas, sub cerul liber) și pe cele venite din St. Petersburg (conac bătrân, musai înconjurat de mesteceni). Ajungând printr-o anumită împrejurare în Anglia, în pruncie, burdușită fiind cu sfaturi părintești ce țin de buna cuviință, n-am îndrăznit să arunc ceaiul care mi se băga prea des pe gât. Adică nici nu-mi trecuse prin minte aș fi putut să-l vărs în ghivecele gazdelor, peste ficuși, pe furiș, ori în acvariu, pe fereastră sau după fotolii, cum aș fi făcut acasă sau la bunici. Asta ca să băgați de seamă că sunt de bună credință. Licoarea era cât de cât suportabilă doar pentru că se servea cu fursecuri, biscuiți și prăjiturele, din care am profitat din plin, ceea ce s-a băgat de seamă la întoarcerea în țară, când dimensiunea burții crescuse într-un mod îngrijorător, de-ai fi spus că înghițisem un pepene întreg. Și acum să auziți ce spunea despre ceaiul englezesc George Mikes, un ungur care s-a stabilit la Londra în anul 1938. În cartea numită "Cum să fii englez", explica cum au reușit britanicii să strice o băutură care la origine era bună, răcoritoare și aromată. Probabil pentru că părinții nu l-au învățat că nu e frumos să faci aprecieri critice cu privire la ce îți oferă gazdele, domnul Mikes spunea clar și răspicat că "apa de gură incoloră și insipită" - băutura națională a Marii Britanii și a Irlandei - urzupa "titlul pompos de ceai". Cel mai tare m-a impresionat sfatul strecurat printre rânduri: "Dacă vă lasă singur cu lichidul, puteți să-l azvârliți în chiuvetă". Sunt de acord!
Nu am numărat de câte ori apare cuvântul ceai în romanele lui P.G. Wodehouse, însă ținând cont de faptul că personajele sale obișnuiesc să poposească deseori pe pajiștea cu masă, ceainic și cești, și pentru că majordomii cu tăvi zornăitoare se fâțâie de colo în colo prin pagini, bănui că de foarte multe ori. Apoi lorzii lui Wodehouse obișnuiesc să chicotească încetișor, din te miri ce, "asemenea unui ceainic imens care dă în clocot".
În 1986, în Liverpool, Ian Berry a fotografiat un ochelarist bine trecut de junețe, cu nasul în ceașca ridicată până la gură. Șade pe scaun, dar nu la masă, ci lângă. Locul de onoare i-a revenit câinelui său, care tot pe un scaun stă, însă la masă. Nu se înfruptă din nimic, pentru că pe tăblia lucitoare se află doar farfurioara albă, goală, pe care după golire ar fi urmat să fie așezată ceașca de ceai. Pe peretele din spatele lor se vede un tablou. Nu știu de ce, îl găsesc înspăimântător.

Borges povestea că în copilărie și-a petrecut vacanțele de vară în "câmpia necuprinsă", lângă gauchos care sorbeau ceai de mate. În <<Templul de aur>> al japonezului Yukio Mishima, care nu întâmplător și-a făcut seppuku, doi călugări budiști, adolescenți, coboară din turnul lăcașului de cult, când, de sus, văd pe covorul roșu o tânără strălucitoare, îmbrăcată într-un chimonou cu mâneci largi. Se află într-o încăpere ce servește ceremoniei ceaiului. De frumoasă ce e, cei doi se întreabă dacă e vie, din carne și oase, când dintr-un colț se ivește un tânăr ofițer, îmbrăcat în uniformă. Impecabilă. Se așează în fața femeii, privindu-se în tăcere. Tânăra îi oferă o ceașcă de ceai, pe care o înmânează conform etichetei, în genunchi, cu capul aplecat. Ofițerul ia ceașca dar nu o atinge cu buzele. Femeia își desface gulerul și brâul chimonoului, în foșnet de mătase, scoțându-și la iveală pieptul alb. Desigur, în acest moment cei doi de sus își țin răsuflarea, cum se întâmplă îndeobște cu băieții când au parte de astfel de priveliști. În continuare femeia și-a luat unul din sâni în mână, pe care și l-a frecat deasupra ceștii ținute de ofițer. Laptele alb, călduț, a țâșnit din piept în ceaiul verde-închis, unde se pare că a făcut spume, lăsând la suprafață, după pătrundere, doar picături albe. Bărbatul a dus ceașca la gură și a băut ceaiul până la ultima picătură. Mishima își lasă în viață personajul feminin, însă în aceeași pagină spune că ofițerul a fost ucis pe front, la scurtă vreme după ce săvârșise acest ritual straniu. O gheișă împodobită în costum tradițional, fotografiată de Thomas Hoepker, în Kyoto, în anul 1977, se apropie un pic de imaginea pe care mi-am făcut-o despre personajul lui Mishima.

Colette cea inventată de Max Blecher, în "Inimi cicatrizate", după amor servea ceai fierbinte vanilat - "Ceaiul și vanilia conțineau tot parfumul și toată savoarea iubirii lor domestice și cuminți". După mai multe pagini, Solange a comandat un ceai cu pesmeți, iar după multe altele, Emanuel a fost izbit la intrare în spital de un miros cald și plăcut de ceai și de pesmeți prăjiți. Tot la sanatoriu, o anumită Isa, pentru că nu putea să ridice capul, își sorbea ceaiul într-o cană cu cioc lung ca un mic ceainic.

În copilărie, romanul "La medeleni", de Teodoreanu, îmi era drag pentru gavarosul de dulceață ascuns în sobă pe timpul verii, pentru zarzărul înflorit, zmeul înălțat de Dănuț, și pentru Olguța pe care o vedeam cu ochii minții învârtindu-se ca un titirez. Pe atunci nu mă dumiream de ce le plăcea atâta ceaiul, pe care îl legam de guturai și aspirine, de mușețelul călâi și biscuiții prea moi, topiți în lichidul dulceag, deloc ispititor. Însă mă încânta Dănuț când ronțăia îngândurat cornulețele presărate cu chimion, așteptând să i se răcorească ceaiul, de bună seamă gustos și acesta, apoi doamna Deleanu care îi desena capul pe fața de masă, cu degetul. Și dacă nu mă înșel, într-un capitol au căzut lacrimi în ceaiul cu rom (din acela adevărat, pentru oamenii mari și pirați, nu esență pentru prăjituri). În alte rânduri, samovarul aprins râdea cu hohote lângă pahare, iar în fața lor oamenii ședeau privindu-le însorite, ca niște "ferestre de spital", așa zicea Teodoreanu, și n-am cum și de ce să-l contrazic. Apoi, târziu, cam pe la capătul cărții, pe când Olguța devenise tânără domnișoară, Vania fierbea apă într-un ceainic de metal, la flacăra unui primus. Obișnuia să-și bea ceaiul rusește, cu o bucată de zahăr în gură, sorbindu-l clocotit dintr-o farfurie albastră, adâncă. Așezat, cu genunchii desfăcuți, aplecat deasupra farfurioarei, părea un soldat ce-și bea supa din gamelă, în tabără. Cu ceva pagini înainte să moară de propria mână, Olguța intrase într-o casă (nu-mi amintesc când, care și de ce), unde la intrare văzuse o masă acoperită c-un ziar rusesc, un sfeșnic de tablă și "un ceainic de porțelan, țanțoș ca un curcan".

Mici adăugiri:

Joi, 30 august, 1936 - "După ceai o îngrozitoare furtună cu grindină ca gheața, sfărâmată în bucățele, biciuitoare, șuierătoare, flagelând parcă pământul", Virginia Woolf, înseamnare din jurnalul său.

12 ianuarie 1946 - în Evening Standard a apărut sub semnătura lui George Orwell articolul "A Nice Cup of Tea".

1951, Marrakech. Lisa Fonssagrives-Penn, într-o fotografie clasică, făcută de soțul său, Irving Penn - "Woman in Moroccan Palace". Cu un turban alb pe cap, e așezată direct pe podea, lângă ceainicul și paharele de pe masa joasă.  Văzându-i chipul proaspăt, elegant, mai că nu-ți vine să crezi că nu mai e în viață. A murit în 1992, la vârsta de 81 de ani.

1984, Franța, Paris. O fotografie făcută de Elliott Erwitt cuprinde trei oameni la bustul gol (două femei și un bărbat la mijloc). Stau în pat, drepți, cu restul corpului vârât sub o învelitoare de blană. Într-un mod cât se poate de firesc zâmbesc cu voioșie, cu ceștile în mâini. Nimic deșucheat care să sugereze depravarea, deși te întrebi pentru ce au pozat într-o asemenea postură. Sânii grei și ușor lăsați ai celor două doamne, m-au făcut să cercetez cu privirea cotloanele fotografiei, în căutare de sugari. Din aceia în scutece, ca să nu las loc la interpretări.

Vineri, 7 iulie, 2007 - "Cel mai bun ceai l-am băut în Tunisia, într-un pahar ca un degetar. Aromă de iasomie, tanin și gustul specific de ceai negru, numai că mult mai concentrat, cred că puteai să îl mesteci, numai că nu am încercat. Era foarte răcoritor. L-am băut după o plimbare cu cămila, într-o casă de oaspeți", S., povestindu-mi din Belgrad de vacanța petrecută în Africa.  Lucy a lui A. Huxley, din "Punct contrapunct" , se plângea de invitația la ceai, primită de la niște doamne arabe din Tunis. Fuseseră gentile, însă o obligaseră să mănânce prăjituri foarte grețoase, vorbeau prost franțuzește iar fustele ei scurte și faptul că nu avea copii le-au îngrozit. "Bătrânii îmi amintesc întotdeauna de o invitație la un ceai într-o familie arabă. Credeți că atunci când o să îmbătrânim o să ne transformăm în niște bătrâne arabe care beau ceai împreună?". Elinor, tot a domnului Huxley, se mira cum putea Walter să trăiască cu cineva care își îndoia degetul mic al mâinii cu care ținea ceașca, și care mușca mici bucățele din pâine, pe care apoi le ronțăia ca un cobai. În altă pagină, o bucătăreasă pregătise cornulețe la ceai, și unde mai pui că rămăseseră câteva felii de cake cu prune și un borcan (proaspăt lăsat fără de capac), cu dulceață de cireșe Tiptree.

1992, Afganistan. Steve McCurry a fotografiat un tată ce-și bea ceaiul gălbui turnat în pahar de sticlă, așezat pe o masă albastră. Nuanță închisă. Fiica lui are pe cap un șal roz. Misterul nu vine de la pușca lungă așezată și ea pe masă, ci de la palmele imprimate pe peretele din spatele lor. Sunt fascinante.

2000, Iran, Teheran. Abbas a imortalizat-o pe regizoarea Samira Makhmalbaf, autoarea filmelor "The Apple" și "The Blackboard", într-o ceainărie tradițională din Tajrish Bazaar.  În  2003 a luat la Cannes premiul special al juriului, pentru "Panj é asr". Filmele nu le-am văzut din păcate, însă fotografia da. Îmbrăcată toată în negru, cu fața albă, zâmbitoare, surprinsă în timp ce-și aranja cu gesturi largi părul, arată așa cum îmi imaginam la grădiniță că erau prințesele ce călătoreau pe covoare zburătoare.

"Dragoste în vremea holerei" - una dintre doamnele inventate de Marquez, pregătea pentru ceaiul de la ora 5 biscuiți imperiali și dulceață de flori. Altcineva din carte spunea că ceaiul de mușețel avea gust de fereastră.

Din câte îmi aduc aminte, madlena lui Proust era înmuiată în ceai (galben) de tei. De câțiva ani (prea mulți) n-am mai văzut fântâna de la țară, ce pe timp de vară e înconjurată de fire de mentă (verde), de care obișnuiam în pruncie să-mi lipesc nasul.

 

Alina Andrei