Alina Andrei


Cum sfârșesc șoarecii de bibliotecă


Microsoft Romania
 


Un bărbat ce trăiește doar într-o carte, poartă numele de Carlos Brauner, e bibliofil și locuiește în Uruguay. Pentru că iubea slovele ca nimeni altul, devora zi și noapte volumele care-i cădeau în mână, împreună cu pastile și caramele, în casa lui în care mi-ar fi plăcut să intru dar nu m-a invitat niciodată. Cele 20.000 de cărți îi invadaseră toate odăile, se înălțaseră din podea până în tavan, chiar și-n bucătărie și-n baie, pe toți pereții, unde se obișnuise să nu mai folosească strop de apă caldă, pentru ca aburii să nu dăuneze foilor fragile. În dormitor, somnul îi era tulburat de scriitorii francezi din veacul al XIX-lea, și ca să facă loc altora, și-a vândut mașina unui prieten, pentru a-i găzdui în garaj. Pe pat avea vreo 20 de cărți care formau un corp omenesc, iar cel ce văzuse ciudățenia, pe furiș, deslușise la cap un volum al contelui de Siruela, și Breviarele editurii Fondo de Cultura Economica, la picioare. Nu citea oricum. Anumite volume le răsfoia doar la lumina lumânărilor înfipte într-un sfeșnic de argint, dar numai cele scrise până la începutul secolului XX, și la fel, vinul băut se potrivea întotdeauna cu savoarea textului citit. Dar s-a întâmplat ce s-a întâmplat (un mic incendiu), după care și-a vândut locuința și-a dispărut cu toate cărțile sale, undeva la dracu, la ocean, între lagune bătute de vânt și dune de nisip, unde trăiau doar câțiva pescari de creveți și alte lighioane marine. Tocmai acolo a tocmit un zidar să-i toarne fudația de ciment, pe care, drept cărămizi, și-a folosit volumele din bibliotecă. Borges, Kafka, Spinoza, Kant, Camus și Aristotel, Shakespeare și alți asemenea legați între ei prin mortar, s-au transformat în ziduri, în "Casa de hârtie".

Despre cum arată domnul Carlos Brauner știu dintr-o fotografie povestită și făcută de un alt bibliofil. Din câte am înțeles, în dreptunghiul de hârtie se vede un bărbat cam la 50 de ani, "cu trăsături fine și ochi vehemenți, cu părul dezordonat dat pe spate", îmbrăcat în cămașă. Stătea picior peste picior, lângă o măsuță plină de cărți, și "afișa un neașteptat aer mitocănesc". Nu vreau să spun mai multe despre dânsul și despre casa de la ocean, oricum, sfârșitul nu e tocmai de bine, deși o prietenă ma contrazice, spunând că doar așa se putea salva personajul. Trebuie să amintesc un lucru: nebuni ca Brauner mai sunt slavă domnului în cartea cu pricina! La un congres al scriitorilor o cunoscuse pe numita Bluma Lennon. Au băut tequila și și-au împleticit picioarele într-un pat , așa cum deoseori se întâmplă la astfel de reuniuni culturale. După, femeia i-a dăruit un exemplar zdrențuit din "Hotarul de umbră", de Joseph Conrad, s-a întors în Anglia, unde dintr-o librărie din Soho și-a cumpărat "Poemele" lui Emily Dickinson, ca ajungând la al doilea poem, să fie lovită de-o mașină în timp ce traversa strada. Cu moartea ei și începe "Casa de hârtie" de Carlos Maria Dominguez, ce imediat după decesul Blumei, a spus mai departe: "Cărțile schimbă destinul oamenilor". Pentru ca cititorilor să le intre bine în cap ce înseamnă obsesia livrească, scriitorul a povestit mai departe că un biet profesor a rămas hemiplegic, după ce i-au căzut în cap cinci tomuri din Enciclopedia Britanică, un alt om și-a rupt piciorul încercând să ajungă la "Absalom! Absalom!", de Faulkner, ca un nenorocit să se îmbolnăvească de ftizie în subsolurile arhivei publice. Îi dau crezare! Momindu-mă ca să citesc în continuare, Carlos Maria Dominguez a scris întocmai: "și-am cunoscut chiar și-un câine chilian care a murit în urma indigestiei provocate de <<Frații Karamazov>>, după ce i-a devorat cu furie paginile, într-o după-amiază".

Un personaj la fel de obsedat de slove, ca și bibliofilul sud-americanului Dominguez , este nefericitul cehului Bohumil Hrabal, din "O singurătate prea zgomotoasă". Acel bărbat care timp de 35 de ani a presat deșeuri de hârtie într-o pivniță colcăitoare de șoareci. Salvând de la pierire câteva cărți valoroase (multe ar putea spune optimiștii, prea puține, pesimiștii), avea locuința sufocată, de te miri că îi mai încăpea trupul. Deasupra patului înghesuit apăsau aerul teancuri grele, de care se temea că într-o noapte îl vor sufoca în somn, strivindu-l "ca pe un păduche". Până și deasupra WC-ului, pe scânduri, până la tavan erau:"cinci chintale, e de-ajuns o singură mișcare greșită, o simplă ridicare în picioare m-ar face să izbesc etajera și o jumătate de tonă de cărți s-ar prăbuși peste mine tocmai când am pantalonii descheiați". În coșmarurile din timpul zilei, pe care le visa cu ochii deschiși, se gândea că acele volume uneltesc împotriva sa, punând la cale o răzbunare, ca pedeapsă pentru toți șoarecii striviți împreună cu hârtia veche. E bine de știut că în Praga, Hrabal a lucrat timp de mai mulți ani la Centrul de colectare a deșeurilor. De curând, rămânând peste noapte la cineva, la ore târzii am scotocit în biblioteca gazdei. Cu ochii pe jumătate închiși de somn am pus la loc albumele de fotografie (Brassai, Bresson), însă câș, fără să le așez cum trebuie. Spre zori, deși patul nu era chiar aproape de rafturi, am visat că toate acele volume mi-au căzut în cap, chiar m-am trezit brusc din cauza durerii ascuțite.

Nu în ultimul rând, în "Orbirea" lui Elias Canetti, savantul Kien nu concepea că există viață și în afara dulapurilor în care ședeau toți clasicii. Stăpânea cea mai mare bibliotecă din oraș, având o singură temere: despărțirea de tomurile sale, care, ar fi însemnat pentru el o reală orbire. În lumea alienată în care trăia, nu se puteau întâmpla decât grozăvii, pentru ca în final chiar savantul să-și incendieze biblioteca, râzând răsunător. Prizoniere între pagini, literele își dădeau duhul neputincioase, Kien murind în flăcări, în mijlocul cărților sale dragi.

Romanul "Orbirea" s-a publicat în 1935, "O singurătate prea zgomotoasă" - 1980, iar nuvela "Casa de hârtie" în urmă cu câțiva ani. Mai spun doar că Borges își imagina Paradisul sub înfățișarea unei biblioteci, și mereu îmi amintesc că a orbit de tot abia după ce a fost numit în funcția de director al Bibliotecii Naționale din Argentina. Dar poate că mă înșel.

 

Alina Andrei