dulce imaturitate
bio-electrică
ninaalbertanina - am spus
și mi-am văzut tăcerea
pe buzele lor frumos arcuite.
(chiar și numai pronunțându-le numele
aproape că mi-am terminat poemul
și
ca să fiu cinstit
și ultimile șase luni din viață)
desigur
aș fi avut multe să le povestesc
numai că se făcuse destul de târziu
și - lucru știut -
poveștile mici trebuie să meargă la culcare.
ninaalbertanina - îmi spuneam
iar străzile erau reci
și mișcările mele
tot mai dezordonate
ca ale unui înotător rătăcit.
desigur
le-aș fi putut povesti o droaie -
de exemplu
ziua în care călătoream
în jegul unui vagon de clasa a doua
tăind țara în două
ca pe o pâine cam tare;
dincolo de geamul unsuros
lumea părea de-a dreptul frumoasă.
asta numai până într-o haltă
în care
pe o platformă de beton
am zărit stârvul unui cal
și vreo șapte salahori
încercând să-l convingă
să se prindă de cârligul macaralei.
o burniță rece bătea în fereastra neclară
și nu am știut dacă plâng.
ninaalbertanina -mă gândesc
iar noaptea se strecoară pe lângă mine
precum un șarpe fricos.
ce poate fi mai rău
decât să ni se facă milă
de cei pe care-i iubim
ce poate fi mai trist
decât să ții un pix în mână
ca și când ai mai putea continua?