Liana Manzat

 

pierdute, găsite

Microsoft Romania
 



aseară, în drum spre casă, am găsit pe trotuar câteva foi rupte dintr-un caiet de școală și o fotografie. Le-am ridicat curioasă de pe jos, am privit fotografia, portretul sobru al unui puști blond cu căutătură vioaie, apoi am început să descifrez cuvintele scrise îngrijit pe foile hârtie: "mi-au trebuit foarte mulți ani, foarte multe gânduri și silabisiri stângace, e drept că am avut parte și de mai mult decât un dram de noroc, pentru a reuși să mă eliberez de sentimentul de a fi un străin, un outsider, obsedat de faptul tragic cumva de a nu-mi găsi propriul drum, de a nu-mi găsi locul. Aveam impresia că sunt captiv într-un container în care se filmează un reality-show dezgustător și mai ales ieftin. O poveste de groază, deprimantă, repetată la nesfârșit. Iar eu nu eram în stare să o iau deloc în serios. Replicile și gesturile agresive făceau și ele desigur parte din recuzita uzată. Totul semăna unui joc de-a hai să ne dăm rotunzi de propria importanță pe care o avem în edificarea binelui colectiv, salvarea lumii și asigurarea ordinii. Se cerea implicarea activă în impulsionarea economică, financiară etc. a familiei, apoi a obștii. Mai erau și altele de care mi-e greu acum să-mi mai amintesc. Toți acești ani în care am încercat să joc și eu jocul acesta al vieții mi-au dat mai mult decât bătaie și dureri grave de cap. Am compus, descompus și recompus cu mânie rețetare care să-mi aducă succes. Un coșmar. Rezultatul, mereu nimic. Nimic. Nimic. Într-un târziu (mult prea târziu), spre sfârșitul unei nopți albe, mi-am dat seama că n-o să fiu niciodată capabil să-mi însușesc regulile acestor jocuri plictisitoare și că de fapt nici nu vreau să salvez nici să schimb după plac lumea în care nu-mi găsesc drumul, nici locul. Nu mi-a trebuit mult să mă despart de vorbele goale și deprinderile mecanice, de butaforia cu perdele prăfuite, papagali și sticleți. Quo vadis copil aruncat în viață care nu trăiești? Nu a prea ieșit pasiența cu gospodăritul și grădinăritul propriei prezențe. Fiecare are rostul său doar tu te afli cu inima ca un bolovan în veșnică așteptare. Enfin, basta, nu mai știu cum mi s-a lăsat la sfârșitul acelei mai susnumite nopți albe pacea și liniștea în suflet. Știu că posibilitatea ca pe planeta Marte să se găsească nu doar apă ci și viață este infinit mai mare decât aceea de a găsi acum în sufletul meu cea mai mică urmă de tristețe. Din trecut am reținut relația simbiotică pe care o am cu calculatoarele electronice și băutul numeroaselor cești de cafea. Clipele mele nu mai seamănă între ele, de fiecare dată o alta mă atinge. Am făcut pace cu ce a fost și tot ce va să vie, numai în clipa prezentă respir și călătoresc dintr-una într-alta, plecat mereu ca să descopăr o nouă america." Aici se termină textul. L-am citit pe nerăsuflate, fără să clipesc. Zâmbesc amuzată și privesc din nou comoara găsită pe trotuar: de data aceasta, chipul unui bătrân cărunt cu ochi vii, sfredelitori, îmi întoarce din fotografie zâmbetul înapoi.
S-a făcut târziu, pe spatele fotografiei vechi am mai descoperit scris un poem:


>ceea ce avem acum
nu este închipuire

aceasta nu este
amărăciune sau bucurie

nu este o putere care judecă
sau o mândrie
sau tristețe

toate acestea vin și se duc
aceasta este existență care nu se află>



Jelaluddin Rumi

 

(sursa foto: en.wikipedia.org/wiki/Jalal_ad-Din_Muhammad_Rumi)

 

Liana Manzat