Dan Iancu

 

Scrisori către a

Microsoft Romania
 




22.

când stai sa mesteci golul ăsta elastic, e totuna dacă mi-s bratele deschise a îmbrățișare sau atîrn într-un cîrlig de abator. parcă simt cum otelul inoxidabil îmi străpunge ceafa și desparte lumea ce o văd de cum aș vrea să mă mișc. cuvîntul nu mai poate nimic si doar se îngrămădesc silabe la baza gîtului rămînînd acolo ca o tumoare ce crește aiurea. nici nu se poate scrie ceva cu vorbele astea împîslite. doar gangrenează un spațiu liniștit împestrițat cu acorduri simfonice. e ca și cum ai pune bach într-o șură de paie și ai lăsa vitele să înnebunească de frică. întotdeauna vreau să-ți scriu mai mult, dar brusc scriitura se termină, frazele se sinucid, propozițiile cad in sinea lor ca și cînd n-aș mai putea respira. mă gîndesc atunci c-am învățat la școală cum se respiră, dar nu-mi pot comanda o gură la gură. nici nu mai pot comanda în vreun fel. poate ar trebui să nu bag în seamă găurile negre, dezmățul politic sau flegma verde explodînd pe asfalt. poate. într-o alta existentă, în care desigur nu cred, poate.

acum e doar senzația că-mi vine să-mi smulg pieptul în două ca să respir și mi se opresc vorbele-n git sufocîndu-mă

 

Dan Iancu