Camil Petrescu între I. L. Caragiale și J. P. Sartre
Jocul ielelor este piesă pe care aproape toată lumea o abordează cu respectul cuvenit lucrurilor serioase. Dezbaterea morală și construcția severă trimit direct la dramele lui Ibsen. Ea poate fi însă foarte bine citită ca o comedie crudă, de clară sorginte caragialeană. Nu știm dacă în mod conștient sau nu, intriga din Jocul ielelor o reia pe aceea din O scrisoare pierdută. În ambele piese, o scrisoare de amor este folosită ca instrument de șantaj politic. Gelu Ruscanu este gata să publice (în Dreptatea Socială, nu în Răcnetul Carpaților, dar puțin importă!) scrisoarea fostei sale amante, compromițătoare pentru soțul demnitar al acesteia. Faptul că eroul nu dorește un coledzi, ci o face dezinteresat, adică pentru "binele public", nu schimbă datele problemei. Maria Saru-Sinești este o Zoe cu ceva complicații sufletești, efecte ale crizei de identitate combinate cu alcool. Când primejdia publicării scrisorii este înlăturată, Maria cea nevropată devine, brusc, tonică și rezonabilă: M-am ridicat parcă fără să vreau, toată, cum se ridică iar cel căzut în neștire... și căruia i se dau câteva picături de apă... (Tabloul XII, scena II). Replica nu face decât să dezvolte faimosul Ah, mi-a trecut!... al Zoei Trahanache. Sinești, politicianul corupt, este un Trahanache cinic și inteligent. El are "puțintică răbdare" pentru "a se desluși" pe larg cu (prea) onorabilul său adversar. Ceea ce la Caragiale era sugerat, anume că Trahanache nu este un simplu Pantalone zaharisit, ci un politician versat, care știe să cum e să mesteci zilnic o broască (vorba lui Churchill!) este aici riguros demonstrat. Jocul ielelor este o piesă complexă, mereu valabilă, care nu se lasă epuizată de o singură grilă interpretativă.
Piesa lui Camil nu trimite numai înapoi, la Ibsen și Caragiale, ci și înainte, la Sartre. Jocul ielelor (scrisă în 1922) precede cu un sfert de veac Les mains sales (premiera a avut loc în 1948). Similitudinile sunt izbitoare. Pentru a le sesiza, un scurt rezumat este necesar, dat fiind că piesa lui Sartre nu a fost nici măcar tradusă la noi, necum reprezentată. Înainte de 1989, era inacceptabilă piesa, după, a devenit inacceptabil autorul.
Acțiunea se petrece spre sfârșitul războiului al doilea, într-o țară mică, amenințată de invazia trupelor sovietice (e numită Illiria, ca în A douăsprezecea noapte, dar ar putea foarte bine fi România). Trei forțe politice se agită pentru a minimiza pierderile: guvernul profascist, opoziția burghez-naționalistă și Partidul Proletar. Unul din șefii Partidului, Hoederer dorește un compromis între cele trei forțe și negociază cele mai bune condiții pentru guvernarea în coaliție de după război. Hugo, intelectual idealist, dedicat valorilor morale absolute, își asumă sarcina de a-l lichida pe Hoederer, pentru a împiedica tranzacția. Prin aceasta, vrea să-și demonstreze capacitatea de a ieși din intricațiile nesfârșitelor dileme interioare. Personalitatea complexă și puternică a lui Hoederer îl fascinează, dar, rivalitatea amoroasă intervenind, reușește, în cele din urmă, să-și execute misiunea și să-și asasineze eroul. Între timp, însă, linia Partidului s-a schimbat, așa cum, în Jocul ielelor, devine prioritară tranzacția cu Sinești pentru eliberarea lui Boruga. Demersul lui Hoederer este văzut, post factum, pozitiv, astfel încât Hugo se vede pus în situația de a alege: ori își reneagă fapta și merge înainte cu Partidul, pe noua lui linie, ori se arată consecvent, adică nerecuperabil, caz în care va fi lichidat. Credincios angajamentului său în slujba valorilor absolute, Hugo alege a doua variantă.
Sartre înfățișează, a son insu, o întâlnire între Gelu Ruscanu și Danton. Ca și Danton-ul lui Camil, Hoederer este puternic și contradictoriu, adică viu. Este omul patimilor și al compromisurilor, al clocotului faptei, care vine înaintea reflexiei. Hugo a văzut, ca și Gelu Ruscanu, idei, în numele cărora vrea să trăiască și să moară. Ambii s-au angajat de partea valorilor stângii, crezându-le, din punct de vedere chimic, recte moral, pure. De crima lui Hugo, ca și de șantajul lui Gelu, Partidul nu mai are însă nevoie. Eșecul lui Hugo, ca și cel al lui Gelu Ruscanu valorează cât victoria lui Robespierre, adică nimic. În schimb, moartea lui Hoederer, ca și a lui Danton, îi eliberează pe amândoi de povara unei complexități dificil de dominat. Iată-i pe Hugo și pe Gelu, vorbind ca la carte:
Hugo: La ce folosește să lupți pentru eliberarea oamenilor, dacă-i disprețuiești destul pentru a-i îndoctrina? (...) Am intrat în Partid crezând în cauza sa dreaptă și voi ieși când ea va înceta să mai fie dreaptă. Cât despre oameni, nu ceea ce sunt ei mă interesează, ci ceea ce ei ar putea deveni.
Gelu: Cum ar putea să fie dreptatea, dacă nu e absolută? (...) Mi-aș da viața pentru muncitorime, numai și numai fiindcă ea este sub steagul dreptății și nu dimpotrivă...
La care li se răspunde, respectiv, astfel:
Hoederer: Cât ții la puritate, dragule! Cum nu vrei tu să te murdărești pe mâini! (...) Puritatea e o idee de fachir sau de călugăr. (...) E un pretext pentru a nu acționa. (...) Eu am mâinile murdare. Până la cot. Le-am vârât adânc în căcat și în sânge. (...) Iar pe oameni, îi iubesc așa cum sunt ei. Cu toate trădările și viciile lor. (...) Puritatea ta seamănă cu moartea și Revoluția la care visezi nu e a noastră.
Praida: Periculos mod de a vedea...și de altfel fals...cu totul fals...plin de riscuri...(...) Dreptatea asta formală, abstractă, are să te lase odată suspendat în gol...tocmai când îi vei căuta mai disperat conținutul...(...) Ce ar putea fi o dreptate "inumană"?
