Iulia Popovici

La masă cu Parcele Mitteleuropei

Cîndva, pe la jumătatea secolului XIX, un poet romantic revoluţionar, cu visuri şi plăceri de boier moldav, Vasile Alecsandri pe numele său, scria o comedie de moravuri despre o cucoană cu nume simpatic şi bune intenţii, pe capul căreia vine o fericire pe nesimţite transformată în blestem: bărbat-su se face ministru...

Nu mult mai tîrziu (de fapt, la trecerea spre secolul XX), unul din părinţii modernismului sîrb, Branislav Nusic, scria şi el Doamna ministru, o Chiriţă sud-dunăreană la fel de înflăcărată, gata să-şi apere moşia, bunăstarea şi funcţia soţului.

Un secol mai tîrziu, o autoare central-europeană din Ungaria post-comunistă - Katalin Thuróczy - scrie despre o nevastă de guvernant şi prietenele ei, tot neveste, care, printre pahare fără număr, discuţii despre secretare şi amante şi copii care pleacă de-acasă, schimbă, cu un telefon, politica zilei. Oare nimic să nu se fi schimbat în ultimii 150 de ani în Estul nostru drag?

Cina zeilor e o comedie de moravuri văduvită de mult din verva satiric-voioasă a lui Alecsandri sau Nusic. A căpătat, în schimb - pentru că lumea şi teatrul s-au schimbat între timp - o umbră de cinism. Ca-n mai toate piesele lui Thuróczy (de la Closetul servitorilor la Joisărbătoare), în Cina zeilor se amestecă, coexistînd la antipozi, vîrste şi istorii succesive ale Ungariei contemporane, Viteazul Nándor Szávay de Száva şi eredentismul, Zsófia cea de 18 ani, Steve, americanul în misiune NATO cu mamă unguroaică şi visele europene ale ţării. Însemnele Ungariei Mari şi cele ale epocii Kádár ies la iveală în gunoaiele familiei ministrului Dezvoltării Produselor şi Băncilor direct din mintea, conştiinţa şi spaimele democraţilor cetăţeni de azi.

În Cina zeilor se întîlnesc trei doamne, trei consoarte ale puternicilor zilei. Clotho, Lachesis şi Atropos: prima ţese firul vieţii, a doua îl măsoară, cea de-a treia îl taie. Nu e singura piesă a lui Thuróczy care trimite la referinţe din clasicismul grec (Sandros rescrie, apocaliptic, Troienele lui Euripide), aici, însă, e vorba doar de (r)apelul la figuri mitologice: cele trei Moire (sau Parce), zeiţele destinului. Alintate Lakhy, Clo şi Atry, pentru că, în plin postmodernism ireverenţios cu naraţiunile fondatoare, nici divinităţile nu mai sînt ce-au fost. Firul vieţii pentru Parcele politice ale lui Katalin Thuróczy e cablul de la telefon (sau nici atît, căci vorbesc mai mult la mobil). Destinul pe care-l stăpînesc ele e cel al viitorilor membri remaniaţi ai guvernului. Şi care ar fi bine să nu fie proprii lor soţi. Ca şi la Alecsandri şi Nusic, familia nu şi-o mai stăpînesc de mult: juna Zsófia nu-şi aude mama (şi nici mama pe ea) şi pleacă de-acasă cu chelnerul / student / prieten, aproape fără ca nimeni să observe, zeiţa Clo a scăpat din braţe caierul căsniciei personale, iar Atry e o Hera a cărui Zeus îşi ia drept amantă puterea.

Iar în Mitteleuropa nimic nu s-a schimbat, nu doar din timpurile revoluţiei paşoptiste, dar chiar din cele ale Bizanţului (urmaş al Panteonului grecesc): marii oameni politici fac matrapazlîcuri mai mult sau mai puţin internaţionale şi se încurcă în minciuni atent exploatate de presă, au concubine, recunoscute sau nu, şi-n mare sînt imaginea vie a celebrei expresii cu "bărbatul e capul, femeia e gîtul". Şi cu multe umori şi emoţii înecate în băutură sau apa din cadă, ori eşuate în braţele salvatorilor americani.

Văzută prin ochii femeilor - păstrătoare ale căminului - Ungaria de azi e o veselă lume care nu vede dincolo de lungul nasului. Katalin Thuróczy e o autoare fascinată de irumperea (psihanalizabilă sau nu) a trecutului în prezent; bătrîneţea (Viteazul Nándor Szávay de Száva şi servitoarea Rosite o întrupează în Cina zeilor) e altă temă omniprezentă în dramaturgia ei (în figura Hecubei din Sandros, în cea a fostului profesor universitar din Closetul servitorilor, în cea a invitaţilor Zsúzsei din Joisărbătoare), o senectute senilă şi încăpăţînată, care se agaţă de rămăşiţele vieţii cu tenacitatea supravieţuitorului atîtor regimuri construite să distrugă omul. Mai e, apoi, motivul culinar: personajele lui Thuróczy se îndoapă, şi nici măcar cu discreţie, cînd cu tăieţei cu varză, cînd cu somon; nu felul de mîncare contează (dar face diferenţa), ci cantitatea. Un teatru pantagruelic şi, astfel, vital. Ce mănînci spune cine eşti pe o rafinată scară a diferenţelor, însă ce ţine în picioare lumea lui Katalin Thuróczy e liantul gregar al gastronomiei. Şi zeii iau cina, nu-i aşa?

Cina zeilor e o comedie despre doamnele ministru (oficiale sau nu) dintr-o ţară postcomunistă. Despre ele citim de regulă în ziare de scandal şi reviste glossy. Poate le-am recunoaşte şi fără fotografie, pe scenă.