Brand-ul Buhagiar
În câteva din marile momente ale istoriei sale, teatrul s-a dispensat de decor. În amfiteatrul antic, scenografia era cerul înstelat; pe vremea lui Shakespeare, scena era goală, doar costumele îi adăugau pete de culoare; unitatea de loc a tragediilor lui Racine era sala unui palat, unde, deseori, se și jucau; un voal în fundal era de ajuns pentru a-i pune în valoare pe Fedra sau pe Britannicus. Modernitatea anilor 1960 a alungat decorul care, se pretindea, distrăgea atenția de la esențial, iar Peter Brook a teoretizat spațiul gol. Au fost, însă, și alte momente, când scenografia era importantă, ocupând chiar o poziție de prim plan în economia spectacolului. Teatrul baroc, opera îndeosebi, punea în mișcare un angrenaj scenic sofisticat, cu efecte vizuale spectaculoase, dintre care a rămas în amintire deus in machina. Arhitecți celebri, ca Bernini, au creat, pentru teatru, decoruri somptuoase, pe care cu greu ni le mai putem astăzi imagina. Moliere, în schimb, folosea decoruri modeste, executate cu destulă grijă, în cheie realistă. Teatrul romantic era mai pretențios: avea nevoie de pădurea în care să se ascundă Hoții lui Schiller, de castelul în care să pătrundă Hernani, în căutarea Donei Sol. Soluția economică a fost aceea a fundalurilor pictate în trompe l'oil, relizate până și de pictori avangardiști ca Picasso sau Chagall. Teatrul burghez a dus la extrem realismul decorului, anulându-i, aproape, dimensiunea artistic creatoare. De aici, dezgustul de scenografie, înlocuită, deseori, de light design.
Cam de treizeci de ani încoace, scenografia redevine bogată și expresivă. Ea își constituie un limbaj propriu, din semne vizuale care nu dublează, pur și simplu, în chip redundant, celelalte mijloace de expresie teatrală. Numeroși regizori sunt atrași de conceptul de "teatru vizual", succesiune de tablouri vivante, care expun trupurile actorilor, deseori dezgolite, în cadrul unei scenografii mirobolante.
În acest context s-a afirmat, cu o imaginație debordantă și o vivacitate frenetică, scenograful Dragoș Buhagiar. Talentul îi este unanim recunoscut și succesul, bun prieten, îl însoțește mereu. În jurul său există, desigur, o pleiadă de alți scenografi admirabili, el însă se distinge, primus inter pares, nu doar prin puterea de creație, ci și printr-o metodă personală de abordare, care a impus brandul Buhagiar. Iată câteva dintre elementele acestui brand. Dragoș Buhagiar știe că teatrul nu este o artă de sinteză, așa cum destul de mulți afirmă în mod greșit. Elementele semnificante ale teatrului - textul, intonația, mișcarea, decorul, costumele, lumina - nu se completează, ci interacționează, rezultând un fenomen de sinergie, prin care impactul global depășește suma efectelor parțiale. Corpul actorului este cel care produce miracolul fuziunii dintre semne, de aceea decorul lui Buhagiar este gândit, îndeosebi, în funcție de acesta. Scenografia nu mai ocupă demult o poziție auxiliară, subordonată, dar artistul de care vorbim are bunul instinct de a-i regla fin puterea de impact, astfel încât spectacolul să nu se dezechilibreze. Alți scenografi s-au specializat într-un anumit stil, mai ales cei care lucrează constant în tandem cu același regizor. Nu este cazul lui Dragoș Buhagiar, care rămâne el însuși, schimbându-se mereu. Ce deosebire între centrarea spațiului prin chioșcul transparent din Chira Chiralina a Cătălinei Buzoianu și deschiderea lui spre grădina mirifică din Oblomov-ul lui Alexandru Tocilescu! Precum un mare artist baroc, Dragoș Buhagiar inventează mereu forme noi și neașteptate, ca în Saragosa 66 de zile, eșafodaje somptuoase, expresive și perfect armonizate cu stilul piesei, ca în Dorian Gray, sau mașinării miraculoase, obiecte surrealiste, ca în Elisabeta Bam. Diversitatea este uimitoare, puterea sa imaginativă pare a nu avea limite. Singura unitate este dată de disciplina de abordare, preocuparea pentru coerența stilistică a fiecărui spectacol la care contribuie, reflecția aprofundată la sensul muncii sale. Dacă nu ar fi o prezență fizică pregnantă în societate, am putea să ne îndoim că Dragoș Buhagiar există ca persoană individuală. Brand-ul respectiv ar putea acoperi activitatea unui întreg colectiv de scenografi talentați, care ar semna cu același nume, precum matematicienii grupați sub emblema Bourbaki. Din motive asemănătoare, s-a susținut, o vreme, că nici Shakespeare n-ar fi existat, ci ar fi fost doar marca unei "cooperative" de dramaturgi. Parafrazând o glumă celebră, scenografiile lui Dragoș Buhagiar n-au fost realizate de el, ci de o altă personaă, purtând același nume.
