Alina Andrei


Domnul Musashino și găgăuzul


Microsoft Romania
 


Domnul Musashino se află în fața restaurantului Tokyo. Își amintește clar cum s-a sculat dimineața, cum și-a tras pantalonii pe el, cămașa albă, șosetele și pantofii, cum s-a dus în baie, a intrat în cabina de duș, a dat drumul la apa nici caldă nici rece, s-a săpunit, clătit (n-a fredonat O soleeee miooooo, neavând astfel de obiceiuri proaste), a închis apa, picioarele i s-au așezat cum trebuie pe buretele în formă de ananas, s-a șters dar nu tocmai bine (hainele șiroindu-i din plin), a ridicat capacul de la wc, și-a desfăcut șlițul făcând ceea ce era de făcut în astfel de situații, a tras apa, s-a spălat și-a mers până în bucătărie unde nu și-a făcut cafea pentru că în mod ciudat pe cafetieră se lăbărțase un taximetrist ce-l întreba obsesiv unde vrea să-l ducă, în camera de zi sau în debara. În debara n-a vrut, asta e clar, acolo sunt schiurile vechi, bocanci și cutii, o minge spartă și-o bicicletă medicinală de scăzut burta pe care n-a folosit-o decât de două ori, șlapi și-o gondolă de lemn, în miniatură, primită de la o rudă ce-și petrecuse vacanța la Veneția în toamna anului 1969. N-ar fi avut de ce să se înghesuie acolo, i-a spus taximetristului, desigur în japoneză:
-Domnule, mulțumesc, însă vă rog să înțelegeți că eu nu voi merge în seara aceasta în debara, căutați alt client.
Până să-și dea seama că taximetristul de pe cafetieră se uita la el cu o privire sugestivă ce conținea doze respectuase de resentiment, amabilitate și țâfnă, până în măduva oaselor a simțit că podeaua placată cu gresie i se mișcă în mod îngrijorător sub picioare. De la dreapta la stânga, de la stânga în față și-apoi în dreapta-stânga, vitrina restaurantului înclinându-se într-un unghi oarecare, n-ar fi putut spune dacă era de 90 sau 180 de grade. Alcoolul din stomac și sânge i se mișca fluid în același sens amețitor, de la dreapta la stânga, de la stânga în față și-apoi în dreapta-stânga, în spate și-n dreapta. Sake, sake, sake, sake! Sakeeee! Simțea pe nas. Multe păhărele care-l împingeau să plescăie zgomotos din limbă.
-Țțț..., făcu taximetristul, și din acesta pornea o privire ce pârlea părul.
Domnului Musashino nu-i plac oameni care îi țâțâie la ureche. Atitudinea șoferului îl dezamăgea. Creierul său dorea să-i spună verde în față să plece de pe cafetieră și să țâțâiască în altă parte, de exemplu în alte bucătării, însă pe gură i-au ieșit doar vorbele:
-..............
La care o damă de pe stradă, pe tocuri înalte și poșetă roșie de lac, le-a apreciat cum se cuvine trimițându-l în locul cald și umed unde tatăl domnului Musashino intrase în soție, înainte ca aceasta să-l aducă pe lume la maternitatea din Kyoto pe cel din fața restaurantului. S-a aflat apoi că domnișoara în cauză era din România. Impresionat de rotunjimile rubensiene care i se plimbau pe sub nas, domnnul și-a mai îmbogățit vocabularul cu câteva expresii neprotocolare rostite în română, engleză, japoneză și italiană. Ar mai fi continuat să se tot țină cu degetele de acele părți moi feminine, încercând să muște alunițele din decolteu, dacă n-ar fi venit un rusnac să-l întrebe de bani și sănătate, sănătate care fusese destul de bună până să i se pună întrebarea (exceptând un vertij inexplicabil, tulburarea vederii, împleticirea limbii și-a picioarelor), apoi s-a deteriorat brusc, așa cam cât ai spune sakeeeee. 

Domnul Musashino se află în fața restaurantului Tokyo. Nu-și mai amintește nimic. De jos în sus zărește firma luminoasă și-atât. Lumina difuză, sticloasă, îi intră prin retine în cap, i se scurge pe asfalt printr-o găurică, în același timp cu un fir de sânge. Lung, șerpuitor. Firul se oprește lângă un stâlp, lărgindu-se într-o băltoacă nu prea mare. Nici măcar un melc nu s-ar putea îneca în ea, doar o râmă sau două. În stomac mai are doar o jumătate de lingură de sake, restul se lăbărțează în altă băltoacă, verzuie. Clipește rar, sub coaste îi mai ticăie inima, slab, aproape în tăcere.

Domnul Musashino nu se află încă în fața restaurantului Tokyo, ci stă așezat la o masă, lângă alte mese și alți domni, după cum se vede nu e singur, sunt oameni în jurul lui, necunoscuți și chelneri. În cinci boluri de porțelan sunt teiței moi, picanți, pe un platou sunt așezate bucăți de pește crud, sub o masă a căzut un șervet, cineva îl ridică, un pahar e dus la gură și deșertat, se aud cuțite și murmure deasupra capetelor, chicote în separeuri și uși bălăngănite. În bucătărie sfârâie plita, o tigaie a luat foc până în tavan, trei se reped ciocnindu-se, apa cu clăbuci se scurge pe farfuriile murdare. Un tânăr cu bonetă fumează afară, lângă ușa din dos lăsată puțin deschisă ca să iasă aburii. Pe aleea cu tomberoane câteva pisici apreciază cum se cuvine mirosurile apetisante și n-aș exagera dacă aș spune că cel puțin trei sferturi dintre ele nu s-ar lăsa rugate de mai multe ori să intre și să se înfrupte cu pești, răcușori, tentacule de sepie. La asta se gândea tânărul, însă le-a închis ușa în nas, nu înainte de a a arunca restul aprins de țigară în direcția ochilor scăpărători.
Se pare că scaunul avea zimți în lemn, altfel nu văd de ce s-ar tot fi foit, de ce-ar fi oftat de atâtea ori domnul Musashino, de ce s-ar fi aplecat atât de des asupra paharelor pline și goale, de altfel băutura nu rămânea până la buza de sus decât clipe, fiind imediat ridicată și răsturnată în gură pe limbă și dinți, cobora pe gâtlej, pe lângă omulețul roșu, aluneca mai departe până în stomac, de unde, așa cum am mai spus, peste ceva timp va ieși prin gură împroșcându-se pe asfalt, în fața restaurantului.

Fiind privit de un necunoscut oarecare, domnul Musashino nu simțea nimic deosebit, doar golul din stomac ce se umplea tot mai mult și mai des cu alcoolul amorțitor. Acel oarecare este un bărbat de vârstă incertă, român născut în Republica Găgăuză, deci am putea să spunem că e găgăuz născut din părinți români, ceea ce nu ne-ar ajuta foarte mult să aflăm ce e de fapt cu el, mai ales că acum locuiește în altă parte. Nici în România, nici în Republica Găgăuză, și nici aici, în orașul unde se află restaurantul Tokio. Unde mai punem că restaurantul nu are nici cea mai mică legătură cu Japonia. A fost deschis într-un oraș european de un pakistanez isteț care s-a prins repede că turiștii francezi, germani, belgieni și luxemburghezi, americani și englezi, dar și brazilieni, lituanieni și coreeni, nu se dau în vânt după bucătăria pakistaneză. Ar fi dat faliment în prima lună dacă le-ar fi servit miel înăbușit în lapte de oaie și burtă de iapă coaptă în pământ. Asta nu înseamnă că toate mâncărurile sunt japoneze. Nu. Două trei preparate sunt get-beget chinezești, sosurile păcătuiesc prin apartenență la bucătăria mexicană, și pentru că unul dintre tocătorii de carne e vietnamez, vă las să ghiciți ce se întâmplă cu câinii fără stăpân ce fac greșeala să se aventureze noaptea pe aleea din dosul restaurantului. Oricum, n-aș recomanda localul unor arbitrii la concursurile chinologice, acelea unde patrupezii cochet coafați primesc cupe și medalii.
Românul-găgăuz sau găgăuzul-român stă în colțul lui cu trei șervețele de hârtie în față, toate scrise mărunt cu pixul. Pastă neagră.
De ce bea paharele din trei în trei minute?  De ce se foiește pe scaun? De ce chelnerul mic poartă tocuri la pantofi și-o frizură cu țepi? De ce femeia în rochie mov se joacă cu cercelul din urechea dreaptă când îi vorbește bărbatul de lângă? De ce râde cu capul pe spate?
Și tot așa. Întrebări stupide pe care nu s-a putut abține să nu și le noteze pentru a medita asupra lor mai târziu. În metrou sau acasă. Gheorghe, căci așa îl cheamă, până la un anumit punct din viața sa a fost ca oricare altul. Avea deseori certitudini, foarte rar nelămuriri, nu se întreba ce e viața, ce e moartea, ce e femeia și ce e bărbatul, eventual doar cât e ceasul, însă se uita la încheietura mâinii și imediat afla răspunsul. Când s-a întâmplat ce i s-a întâmplat, aș exagera spunând că a fost încântat. Peste luni după prima zi a despărțirii își zicea că atunci parcă l-ar fi lovit autobuzul pe stradă, că așa s-a simțit și nu altfel.  Vădit tulburat și acum, încerca să vizualizeze cum anume i-ar sta chelnerului pitic atârnat de lustra cu lampioane roșii, cu capul în jos, deasupra mesei la care chicotea destrăbălat doamna în mov, dacă s-ar transforma într-o clipită bețivanul în cazul în care cineva, printr-o minune, i-ar extrage anxietatea printr-o seringă înfiptă în spinare. Sau în ceafa asudată. Pasionat de pictură, cunoscător fin, bănuia cam cum ar putea să arate femeia cu râs gâlgâitor remodelată cu cuțitul în stilul lui Picasso, Klee, ba chiar Cezanne. I-ar fi stat bine capului rujat și pomădat pe o tavă, pe chip de natură moartă cu mere. Mere din tușuri groase, acneice, înconjurate de-un aer încărcat de mucegai. Niciodată n-a apreciat tablourile lui Cezanne. Să spunem că un unchi bogat din America (în mod clar, nu din republica Găgăuză sau din Oltenia- de unde i se trag părinții și bunicii), i-ar lăsa moștenire o natură moartă cu mere, semnată de francezul în cauză, tablou evaluat la suma amețitoare de 10 milioane de dolari. Ar accepta darul post-morten cu sila întâlnită la rudele ce-au primit de la o mătușă ramolită din Caracal balerine ciobite din porțelan, un ibric și-un preș de șters picioarele.
Masa lui fiind lângă scări, a putut să-l admire în tihnă pe turistul în șort albastru și tricou Puma berbecindu-se la vale pe treptele alunecoase. Dezbrăcat de textilele inutile și inestetice, înmuiat în roșu, subțiat la burtă și alungit la cap ar fi părut un plutitor din tablourile lui Chagal. Gheorghe s-a abținut și nu i-a spus ce i-a trecut prin minte când individul în cauză s-a oprit cu nasul de muchia scaunului învecinat. După astfel de accidente oamenii, indiferent de nație, nu vor să afle cum le-ar fi stat sub chip de personaje în tablourile unor decedați, fie aceștia celebri. Cu politețe și răceală găgăuzul nostru i-a înmânat unul dintre șervețele însemnat cu întrebări încuietoare despre calul troian, labirint, întrupare și îndrăcire. Sângele n-a fost oprit de atâta lucru, s-a scurs în continuare pe podea îi picuri țâșnitori. Gheorghe ar fi stat cu orele să numere picăturile de sânge căzute, însă mai mulți oameni de bine s-au grăbit să-l ducă pe accidentat la toaletă. Nu le-a zădărnicit eforturile. Ceva îi spunea că în general nu-i bine să-i oprești pe alții să bandajeze un nas tumefiat. Nici eu nu i-aș recomanda așa ceva. Ar fi fost cam neplăcut să le explice în diferite limbi frumusețea deosebită a stropilor picați ca dintr-o pensulă butucănoasă din păr de porc. Nu l-ar fi înțeles și-n plus ar fi părut deplasat. Chelnerii și patronul ar fi putut să se întrebe ce-i cu el, mai exact de ce neam e; aflând că e român l-ar fi scotocit de pahare dosite, lingurițe și solnițe, percheziție umilitoare pentru oricine, mai ales pentru unul care în acea dimineață își luase chiloții pe dos. Simțindu-se vulnerabil a tăcut. Înțeleaptă decizie. În veci n-ar fi căzut de acord cu accidentatul în privința calităților estetice ale unor stropi roșietici picați pe-o mochetă verzuie.


Alina Andrei