Patrick Călinescu



Godsmith

 

Microsoft Romania
 


Peste cucuieții fiecărui deal cu putință se lăsase înserarea albastră a zilei. Locuitorii dedesubți își vedeau de treburi în felul în care-și vedeau de privirile aruncate asupra lucrărilor din momentul respectiv. Nimic în afară de niște totalități domestice insignifiante nu se putuse schimba-n intervalul de timp descris. Abia-n curând se pornise o ploaie săltăreață de primăvară, pe care unii dintre ei și-o aminteau murându-i epidermic și textil și-n alte ocazii. În rest, habitatul li se transformase tot în habitaclul de ceață forjată-n jurul unor liziere frontaliere la marginea cărora se instalau permanent aceleași persoane-n activitățile lor casnice deja. Oamenii visați că nu se pot muta decât foarte puțin atât la stânga lor, cât și la dreapta lor, erau cu adevărat static emoționați în legătură cu mediul care-i înconjura dinspre carlinga de verdeață spre întoarcerea permanentă a privirilor, dacă aveau de ce să le rotească-n direcția indicată. În cazurile în care nu existau asemenea motive de turații oculare, își duceau în continuare muncile antroposofice pe care observatorii-i părăsiseră să le mai studieze. Rămăseseră absolut singuri în mijlocul reflexiv al rețelelor din ce în ce mai fin formate-ntre ei. Lumea-i abandonase-n cucuieții dealului pe care-l mobilaseră cu-ngrijire în timpul fiecărei ploi săltărețe de primăvară. Ar fi putut să-și însoțească singurătățile individuale cu izolările comunitare de care se etanșeizaseră. Cred în faptul că în niciun moment nu am dorit să se dezlipească de cei din rândul cărora se etanșeizaseră, dar cred la fel de mult și-n faptul pe care-l sesizez în purtarea lor obișnuită pe suprafața goală ca interiorul unei scoici a dealului lor locativ. Le visam ochii-n conjuncție cu mâinile privite-n aburcarea sacilor de probleme-n cârca pe care astfel și-o aglomerau sistematic în căutarea unor rezolvări pentru ele. Le visam dinții galbeni ca prăfuita cornișă a unei scoici în relație cu fructul pe care-l împuținau cu fiecare salivă îmbucată ulterior. Îi visam așa cum se prezentau onirizărilor mele faptice și pentru nimic în deal nu ar fi dorit să mi se-nfățișeze în altă alternativă. Se conformaseră deja cu aparențele lor spectrale, deveniseră propriile lor onirii și păreau să nu fie deranjați prea mult de visul care le-njgheba contururile finale. Țineam cu dinadinsul întreg din dotare să nu deschid ochii și să-i văd în plină ficțiune și fantezie pe scena supra-sub-mundană atârnați de coridoarele subțiri ale voinței cu ajutorul căreia i-aș fi acționat în ce fel aș fi poftit că ar fi avut chef pistoanele mașinilor inițiatoare de prezențe ceva umane. Iată ce mă-nspăimânta cu adevărat și ce-i lăsa pe ei cu adevărat rece-n ploaia săltăreață de primăvară, din dușul în presiune al căreia nu s-ar fi ferit pentru niciun deal din scena supra-sub-mundană. Dar nici asemenea cunoștințe începuseră să nu mai însemne nimic de la învinețirea intuită a luminosului din zi. La un alt moment dat al partiturii-n derulare pe scena supra-sub-mundană, am avut impresia că se petrecuse ceva-n pătratele ei matematice. Se pare că unul dintre roboții antroposofici pe care-i visam cu atâta plăcere intelectuală dezertase din toți semenii lui onirici și, în depărtare progresivă de ei, începuse să se apropie din ce în ce mai mult de sine, astfel încât intrasem la idei numeroase despre identitatea sa momentan indiscernabilă din cauza blocurilor compacte de ceață lăsate pe jurul lor înconjurător. Această stare de fapte mă-ngrijora, pentru că, dacă nu aș mai putea avea acces la cine era dezertorul, nu aș mai putea să am acces nici la cine ar putea să fie-n final. M-am hotărât, așa prezentându-se straturile de ceață mecanică eșuate corespunzător, să-l urmăresc cu toată depărtarea de care ficțiunea-mi era-n stare și cu toată aproprierea de care fantezia-mi era capabilă. Înveșmântat în cauciucul sintetic al pariului cu mine, absorbindu-i până la ultima prima esență, m-am contopit cu lumea din care fugarul se etanșeizase-n sine și am inițiat un foarte riguros proces de filare narativă. Pe scurt, alipirea-i la sine m-a purtat prin cele mai stranii strane din câte dealul, care-i compactase lumea-ntr-o scenă antitetică direcțional, putuse să așeze-n prima vedere. Am fost surprins să văd cu propriile-mi priviri dislocate-ntr-o pluralitate cronotopică descompunerea miraculoasă a dealului, peste cucuieții căruia locuiau toți, în serii infinite de dealuri miniatural interșanjabile, pe care dezertorul meu le cutreiera fără mari probleme motrice străbătându-i-le vârfurile ieșite din iarbă la fiecare pas mai acătării încărcat cu distanță. Rapiditatea cu care-mi fugărea urmărirea era extrem de dureroasă, pentru că nu m-aș fi putut aștepta în momentul inerțial ca un simplu organism antroposofic să aibă atâta putere de mutare a mișcărilor imediate-n mișcări curente. A trebuit pe loc să-ncetinesc filarea și s-o relatez până-ntr-un punct static din care, abundând în forțe noi, să mă relansez și mai permanent decât inițial. Efortul depus a fost imens și a dat roade numai rodat semnificativ ca imaginația incorporată-n el să aducă niște rezultate cât de cât infinite. În timpul relansărilor, el n-a stat în mișcare mai mult decât timpul alocat mișcării următoare. Începusem să observ că traseul pe care-l completa era sinuos și ilogic ca un șarpe în curbele aprinse-n toate direcțiile pluralității de dealuri bătute la pas. De la un moment spre altele viitoare, hoinărelile-i eratice păreau să i se fi regularizat într-un drum bine formulat de urmele bocancilor imprimați în ceața mundană-n care atât de iscusit se putea pierde. Mi-am dat seama, instantaneu, adăugând altă fibră onirică visului meu în curs de trezire, că trebuie să meargă-ntr-un loc de mult stabilit, în care, odată ajuns, se va opri să facă ceva foarte important. Scufundându-mă din somnul care-mi însoțea deconspiratorul etanșeizărilor pas cu pas întors spre finalul său iminent și ieșind și mai în adâncul introspecțiilor mele onirice, l-am putut urmări cu amănunțime sporită. Mi-a trecut subit prin gândul încins de visare că mi-ar putea ghici umblările după un el deocamdată indefinit, dar nu am făcut niciun gest prin care să trădez existența unei alte probleme susceptibilă de rezolvare târzie. Am strâns și mai tare din bărbie, care s-a strâns și mai tare-n jurul ochilor strânși și mai tare-n orbite și am mimat o durere banală de măsele condensate-n ceața din cucuieții palatului verbal. Cu siguranță nu m-am deconspirat, iar el m-a lăsat să dorm în continuare cu fruntea căzută-n oboseală exact în mijlocul celor patru puncte cardinale formate aleatoriu între un penar și un capsator și un maculator și o scoică. A plecat din vârful picioarelor bănuind că nu-l observ din moalele capului în care mă urcasem pentru o panoramare mai bună a lumii împărțită inegal în dealurile etanșeizate-n uluire. Rămas singur în final, am grăbit puțin pasul, pentru că urmăritul luase ceva distanță de la retină și nu am mai putut deocamdată să-l focalizez într-un mod dezirabil. Am pierdut în același timp și direcția pe care o consuma pas cu pas, dar mi-am revenit într-un final alternativ al narațiunii-n continuare. Localizându-l din nou în punctul fix în care-l pierdusem, l-am văzut peregrinându-și distanțele din ce în ce mai împuținate de pașii traseistului intenționat ezitant. Am fost la o fracțiune de imbold să-l întreb unde vrea să ajungă de fapt, dar mi-am dat seama că stăm în pătrate matematice opuse pe scena supra-sub-mundană pe care-ncercăm s-o cartografiem exemplar. Indiferent de ce-aș fi vrut să fac în continuare, lumile care ne separau prin aliniamente diferit albastru trase-n tuș m-au rechemat în imaginația pe care-ncercam s-o realific în vis. Ajuns în despărțire din nou, m-am resemnat cu singura alternativă de a-l putea fila-n continuare. M-am încrâncenat să nu mă opresc din somn, deși se-nvinețea de zi în jurul răsăritului, iar acest lucru nu era prea indicat pentru intențiile mele ulterioare. Somnambulic, m-am ridicat de la birou și m-am dus la fereastră să trag draperiile peste cucuieții ceroși ai zilei. M-am întors la birou ceva mai puțin trezit decât mă ridicasem și mi-am continuat astfel în noaptea textilă filajul prin ceața abia-n curând căzută peste el. Străbătuse deja majoritatea dealurilor microscopice împrăștiate pe întreaga suprafață convexă a dealului originar și nu mai avea de străbătut niciun deal în afara celui infinit reiterat în momentul în care i se urcase-n cârcă printre celelalte probleme-n așteptarea vreunei rezolvări. Aburcarea a fost cu adevărat marea epifanie cețoasă în intensitatea căreia întrezărisem abia-n curând ipostazele alternativelor lumi supra-sub-scenice deocamdată-n construcție perfect construibilă. Și nici în acest climax atât de iluzoriu compostorul meu de bilete trigonometrice nu și-a etanșeizat identitatea de noi. Urmăream înfrigurați crepusculul mecanic al conștiinței de sine și nu ne venea să credem viselor din care nu ieșisem deja că se puteau întâmpla aievea. Fugarul din cucuieții dealurilor înmiresmate de ceața granitică care le curgea-n vârfuri s-a etanșeizat defintiv de activități onirice. M-am trezit brusc cu ochii pe el. Ținea-n mâini o piesă antică de ceață concavă și-n acel moment m-a străfulgerat gândul că nu era exclus ca el să fie cu adevărat el. Și, cu toate că n-aveam dovezi care să-mi susțină ipoteza onirică, credeam din ce în ce mai apăsat în cuget că el nu putea fi un altul, atâta vreme cât putea fi cu prisosință el. Mi-a insinuat o privire rotativă pe care nu i-am întors-o în punctul inițial al suspiciunii. Dovada alterității reflexive mi se prezentase spre certificare, dar abia-n curând voi avea curajul să i-o aprob deja.

 

Patrick Călinescu