Dan Iancu

 

Scrisori către a

Microsoft Romania
 




18.

uneori visele curăță. te-am văzut ca după o lungă despărțire și-mi era frică să te sărut. îmi povesteai de ultimile tale scriituri ca de-un șotron și eu mă lăudam cu ce n-am să fac  vreodată. erai parcă mai slabă, mai zveltă aș spune. mă uitam la linia picioarelor prelungindu-se-n fese spate și brațe precum zvîcnește un rîu spre într-o delta cărnoasă.. îmi venea să te strîng în brațe și-mi spuneai să vin cu tine într-un oraș american. e doar o fugă îmi ziceam în gîndul visului. de azi dimineață stau și trec imaginile prin minte ca printr-un tifon de strîns brînza. cum să uit atunci? cum să te uit? totuși nu te-am sărutat. nu te-am atins cum nici nu am scris ce promisesem. oricum nu scriu cît îmi promit mie. mai mult îmi vorbesc. mă întrebai odată cui scriu. mie. dîndu-le altora mi le dau tot mie. citesc ceva și pun cartea de-o parte și mă las în scris. dar nu scriu. frînturi de imagini, iar nu cuvinte. ca și cum ai luat să faci un întreg din ceva ce vine fragmentat. cuvintele îți apar mult după aia cînd vrei să clarifici, cînd îți dai seama că nu e chiar așa, că te-a luat valul, că poate ar fi mai aproape ăsta de adevăr, adevărul... uneori încep prin a spune cuiva ceva normal, normalitatea fiind doar ce nu sperie, deși normal e să nu te tragă nimeni de mîneca poeziei. de ce aș înlocui ceva? mă rog. deci încep "normal". apoi îmi continui normalitatea mea. din acest punct mă despart de mulți care așteaptă binevoitori un timp să priceapă. apoi se scoală politicoși și-mi spun că nu au înțeles. de fapt înțelesul se leagă de ceva față de care nu simțim nimic. nici rău nici bine, nici teamă. nimic. refuzăm să vedem. refuzăm să vedem altfel, altfelul e o sperietoare. dacă mușcă, dacă ne pierdem slujba, amanta prăjitura programul ticurile cafeluța mîncărica vinișorul... bleah. în real nici mie nu-mi place. mă mișc și așa destul de puțin și refuz să plec în alt pas. refuz orice. doar visele nu le refuz cum nu te refuz pe tine. aș vrea să te uit ca și cum nu ai fi fost vreodată, ca și cum amintirile trec peste tine ca apa din care nu distingi decît pielea iar trăsăturile se lăbărțează. doar fragmentele ce le îmbin clipă de clipă sunt strălucitoare și limpezi în secunda aceea în care nu mai văd zidul prelung al camerei. te pot vedea desfăcîndu-te-n silabe, iar silabele sunt dintr-un joc cu cuburi. dacă voi întoarce ochiul stîng se va ivi o cușcă.

 

Dan Iancu