Alina Andrei


Lunaticii și toboganele


Microsoft Romania
 


Nu-i mare brânză la urma urmei să vezi un tigru dresat împins de la spate c-un pocnet plescăcios de bici cum se dă pe tobogan în mijloc arenei împrejmuite cu gratii, în fața altor feline mari vărgate, a omului cu joben și jachetă paietată, a spectatorilor din primele rânduri și din spate ce își bagă în gură semințe de floarea soarelui, vată de zahăr, pop-corn și chipsuri. Da, nu-i mare scofală, și de ce ar fi? Apoi tobogane sunt peste tot. Am văzut cu miile. Nu trece zi fără să nu dau nas în nas cu unul în drum, când stația se apropie de mine ca să mă ducă autobuzul la muncă, dar și când trec prin parc, pe lângă o statuie înaltă și slută, bănci care nu sunt nici verzi, nici albastre, ci tocmai roșii, la dreapta sunt trei, aproape de leagăne și învârtitoarea care amețește, iar uneori le văd și printre blocuri. Ruginite, cu vopseaua ciobită. În București au girafe de tablă drept podoabă. Englezii le-au băgat și în Muzeul Tate, ca să se uite la ele lumea care plătește bilet de intrare, dar nu m-ar mira ca noaptea paznicii să se dea câteva ture. Pe mine una, dacă m-ar angaja să păzesc galeria, nu m-ar putea opri. Aș merge întâi în biroul unde sunt ținute butoanele, telefoanele, calculatoarele, firele și mai știu eu ce, aș opri camerele de supraveghere (ca să nu se înregistreze nelegiuirea), și gata... În timp ce fundul îmi va aluneca de sus în jos, pe panta din tablă, afară, pe lângă ziduri, vântul va arunca în stânga și-n dreapta frunze moarte, umede, pungi ca în American Beauty, însă nu va fi nimeni să le filmeze. Poate că va țiui alarma unei mașini, cineva va arunca un chiștoc aprins de țigară, urme de pași se vor auzi vag, cât să nu spui că-i liniște.
Lunaticii închiși în spitale din pricină de prea multă tristețe ar trebui duși, noaptea, să se dea pe tobogane. În pijamale și desculți, de e vară, înfofoliți iarna; șiruri lungi de bolnavi la capătul cu scara de urcat. Ziua nu ar avea efect tratamentul. Lumina crudă le-ar dezvălui privirii că sunt oameni în toată firea, cu labe ale gâștii la ochi, cu păr pe picioare, riduri poate, burți țuguiate peste măsură, plete puține în care nu se mai buclează razele, dinți lipsă și unghii îngălbenite; ciripitul zgomotos al vrăbiilor, țipetele copiilor ieșiți de la școală, claxoanele de pe margini, dar mai ales retinele trecătorilor sănătoși i-ar răni. Noaptea e cu totul altfel. Zgomotele se înăbușesc de la sine, nu mai zgârie timpanele prin urmare, luna arată numai ceea ce vrea ea și cu zgârcenie, lumina-i te gâdilă plăcut la stomac, sănătoșii dorm în paturile lor dintre patru pereți - plus tavanul și podeaua - doar de îndrăgostiți mai poți da, din ăia fericiți care-și văd doar de buzele și pipăielile lor. Nu m-ar mira deloc să văd la astfel de întruniri nocturne cum o palidă doamnă cu diagnosticul: alcoolism cronic depresie melancoliformă, din întâmplare să stea mereu la rând în fața unui domn cărunt, înalt, cu diagnosticul: schizofrenie paranoidă - întâmplarea se va repeta des - acest bolnav galant ajutând-o să se urce pe scară proptindu-și palmele de spinarea ei - doar o singură dată mâinile îi vor aluneca un pic mai jos - pentru câteva secunde, politețea neîngăduind mai mult, iar ea, după alunecare, așteaptându-l mereu jos, pe nisip, să coboare. Și-apoi ar fi normal ca în timpul zilei femeia să plângă și să chicotească din senin, ascunzându-se în cotloane, iar el să se bucure nițel de zăpăceala neajutorată a doamnei ce noaptea i se sprijină cu tot corpul de palmele-i asudate. În tot ce vor spune și în toate tăcerile ce se vor auzi în parc, vorbele femeiești se vor agăța de cele bărbătești. Lucizi și patetici își vor râde în barbă. Lângă medic și infirmieri, amorțiți se vor preface că unul se uită în stânga, iar celălalt în dreapta, dar ochiul Lui stâng se va îndrepta spre dreapta iar iar ochiul Ei drept se va lungi spre retina lui stângă. Alunecând deseori în bezna moale, argintie pe la margini, tristețile li se vor scurge de la sine în pământ lăsând capetele și trupurile golite de nodurile amare.  Și totuși, din neștiute pricini medicii nu prescriu toboganul drept tratament.
Singurele care știu cele mai bune leacuri sunt, desigur, felinele. Mestecă ierburile trebuincioase când au câlți în stomac, se duc în parcuri când le plesnește speen-ul peste urechi. Alunecă ori de câte ori simt că e nevoie. Drept dovadă: nu se cunosc cazuri de schizofrenie, paranoia, nevroze și alcoolism cronic la pisicile ce locuiesc la oraș.

Alina Andrei - foto clip
Foto: Alina Andrei


Alina Andrei