Teatru în paralel
A doua ediție a Colocviului de Regie de la Reșița a fost girată de versiunea de la Teatrul "Tamási Áron" a spectacolului lui Tompa Gábor, "Așteptându-l pe Godot". La o sută de ani de la nașterea lui Samuel Beckett, piesa sa cea mai cunoscută tinde să dobândească dedesubturi îndepărtate de canoane. Până mai ieri nu încăpeau neîncrederi în gândurile legate de zădărnicia unor existențe epuizate în zăbavă și pândă; de ceva vreme încoace au apărut însă întrebări referitoare la pricina stării fundamentale a celor doi clovni, teama. "Câteodată îmi spun că vine, totuși. Atunci mă simt tare ciudat. (Își scoate pălăria, se uită la ea, își plimbă mâna prin înăuntru, o scutură și o pune pe cap.) Cum să spun? Ușurat și în același timp. (caută). înspăimântat." [Samuel Beckett, "Așteptându-l pe Godot", traducerea Gellu Naum, în "Secolul 20", 3 (1968) pagina 10] Absența lui Godot îi devorează pe Vladimir și Estragon și le pricinuiește traiul mizer de vagabonzi dar eventuala sa apariție ar face inutilă trăirea celor aciuați pe scândură, le-ar suprima rolurile, piesa s-ar desființa. În reprezentația trupei de la Sfântu Gheorghe absurdul vieții se transformă dintr-un blestem nemeritat într-o alegere - a unui mod de a trăi, cel întemeiat pe virtuțile histrionului. Regizorul a contat pe eleganța și agilitatea actorilor principali, Váta Loránd și Pálffy Tibor, pentru a discuta condiția sisifică a existenței într-un fel ce atrage atenția printr-o poezie concomitent spirituală și șăgalnică.
Și montarea lui Tompa Gábor, și celelalte spectacole invitate de organizatori (director artistic: Zeno Fodor), s-au bucurat de atenția unei echipe de redutabili critici, sensibili la nevoia de dialog a celor de pe scenă și din spatele ei. Discuții consistente -despre efectul devastator al divorțului dintre bunele intenții ale actorilor și intențiile regizorului, despre raportul necesar dintre proiectul managerial și programul regizoral, despre text ca premisă a împlinirii spectaculare etc. - i-au avut ca protagoniști pe Florica Ichim, Marinela Țepuș, Crenguța Manea, Mircea Morariu, Doru Mareș, Ion Cazaban. Ion Parhon a prezentat două comunicări extrem de interesante prin calitatea informației și materialul ilustrativ: "Duel cu domnul Shakespeare - Patru restituiri ale dramei prințului Hamlet" și "László Bocsárdi, un regizor moralist".
În rezumat, eforturile staff-ului condus de Mălina Petre, directoarea Teatrului "G. A. Petculescu", au fost din plin răsplătite. Nu numai ecourile în lumea teatrală probează afirmația de mai sus ci și interesul manifestat de reșițeni, interes ce oferă un răspuns la întrebarea pusă de Tompa Gábor: "De ce trebuie neapărat să (mai) facem teatru?"
.pentru că teatrul poate transforma o îngrămădire amorfă de locuințe, uzine și cârciumi în structura unui oraș.
Am participat la ediția din acest an a colocviului reșițean având de interpretat două partituri - cea de comentator și cea de regizor. Personajele, în conflict după tipic, m-au provocat simultan și mi-au dat ocazia să încerc un gust rar, aprig și catifelat, al unui soi de spirt ce funcționează la fel de bine atât ca atât ca aperitiv cât și ca desert. Textul pe care l-am montat, "Talk Show", aparține lui Ștefan Caraman și pune în discuție magia întâlnirii. Miza încercării noastre (scenografia: Iulia Popov, coregrafia: Hugo Wolff, ilustrația muzicală: Hugo Wolff și Adrian Buhăceanu) s-a închegat în jurul multiplelor răspunsuri, fiecare valid și niciunul pe deplin satisfăcător la câteva întrebări esențiale pentru legăturile dintre oameni: când se întâmplă o confluență veritabilă? de ce se petrece ea? cum eșuează?... căci scriitorul nu încearcă niciun moment să facă abstracție de realitatea impusă de roadele oricărei întâlniri, crescute, toate, sub soarele decepțiilor. Dramaturgul construiește o imagine preponderent neo-naturalistă a vieții în cuplu, reprezentare ce se structurează cât se poate de firesc (și) pe dimensiuni afective. Germenii lirismului rezidă chiar în apelurile obsesive la un trecut ce pare frumos. O perspectivă de cu totul altă natură, poetică, s-a impus când ne-am dat seama că nu se cade ca spectacolul să se împotmolească în sentimentalism, că "Talk Show" nu conduce la echivalentul scenic al unei telenovele; pentru onorarea acestei deschideri am găsit resurse în opera lui Ion Barbu.
Soțul și Soția au renunțat la capacitatea de a se bucura, s-au lepădat de pofta de a viețui și, din trândăvie mizerabilă, trăiesc monoton. Cei doi nu se mai iubesc deloc ci se urăsc profund iar intensitatea vrăjmășiei întreține cuplul într-un fel ce amintește, deopotrivă, de Strindberg și de Mazilu. Piesa impune jocul fără plasă, cere imperios interpreților să găsească și să trăiască bucuria de a se răscoli, să muncească mai cu seamă cu propriile afecte; personajele nu au biografii - actorii trebuie să sape fără menajamente în ei înșiși, să găsească acolo substanța pe care să o folosească spre a induce emoția estetică. Spectacolul de la Reșița mi-a dat din nou posibilitatea de a lucra cu Delia Lazăr și Eugen Pădureanu, doi artiști minunați, alături de care am trăit farmecul re-întâlnirii.
