Radu-Ilarion Munteanu


Du-te, dorule, du-te, călătorule
(2)

Lui Mugur


Microsoft Romania
 

            - Dacă tot îl bănuiești pe Dorin, tot la două-trei minute, că-i înțeles cu necunoscutul, de ce nu-ți dă prin mintea aia, ingine-rească, să-l întrebi și pe el ce-ar face, să lămurim situația și să a-jungem la tata?
            - Parcă încercai să mă convingi că situația nu s-a copt.
            - Era valabil pentru mine. Am stabilit că suntem toți trei nedumeriți, noi doi și grăbiți, iar tu, în plus, nerăbdător.
            - Tu ai cam ținut mereu cu el.
            - Ce-o fi aia, mereu? Noi doi o cam terminasem cu copilăria când își făcu el intrarea în lume, iar eu am impresia că ai ceva cu el din cauza mamii ce se duse la nașterea lui.
            - Ce să am, n-am nimic. Atâta că-i neisprăvit. Noi doi am muncit, am învățat, ne-am făcut o situație. Mă mândresc să scriu în toate autobiografiile că-s fiul cel mare al morarului din satul Cutare, dar când vine să scriu de el, mă apucă ciuda. Ce-aș putea scrie? Ce face el? Se perindă prin sate, mai stă de vorbă cu bătrânii, ba mai și cântă din fluier. Pe unde cântă, ce cântă, ce fel de muncă-i asta? Eu las în urmă baraje, hidrocentrale, specialiști formați, tu organizezi producția agricolă în județu'  ăla al tău, de ce n-oi fi venit aici, de capul lui ce se alege?
            - Nu te ambala, stabilisem că suntem grăbiți. L-ai întrebat?
            - De-ar fi să știe face ceva, n-ar face decât dacă-l întreb eu?
            - Aha, deci nu știe mai mult ca noi.
            - Fire-ai să fii de șmecher, Florine, asta urmăreai? Bine, fie, Prâsleo, ce facem?
            - Prâslea are un nume, Sorine.
            - Fie, te mai întreb odată. Dorine, ce facem?
            În timpul acestui dialog, lunganul ciolănos nu făcuse nici un gest. Doar ochii sfredelitori umblau ca la tenis, dreapta-stânga, parcă ținea scorul. Interpelat direct, făcu un pas, din colțul întu-necat, mai în lumina becului chior, desfăcu molcom desaga, sco-ase cavalul. Lemnul lustruit făcea una cu degetele lungi, subțiri și sensibile. Picurară câteva note și, să vezi, minune, se auzi bocănit la ușă. Ceva scârțâi în broască, balamalele ținură isonul, în terță, numai că, în loc să apară cineva, din ușa deschisă izbucni o fâșie de întuneric, iar lumina, chioară, din încăpere, scăzu și mai mult. Era ca o imagine în negativ. Când scârțâitul balamalelor încetă și ușa se deschise complet, întunericul fu deplin. Reflex, inginerul aprinse o brichetă, iar omul din agricultură o lanternă de buzunar. Cu efecte aproape nule. Urechea agronomului, exersată cu motive folclorice, sesiză, cu întârziere, că scârțâieturile sunaseră sur-prinzător de armonic cu melodia ce continua să picure din caval și care-i suna vag cunoscut, fără să știe de unde s-o ia. Omul stinse lanterna, așteptând să înceteze cântecul. Odată cu ultima notă, în-tunericul se împrăștie, dar asupra unui decor complet diferit. Sala părea mai mare, la fel orientată (față de ce?), pereții, din bârne groase, de lemn, înnegrite, miroseau a animale, a fum și a încă ce-va. Lumina venea de la câteva torțe cu rășină, înfipte în legături de fier forjat. Pe mijloc răsărise o masă țărănească, grosolană, înfiptă în pământul bătătorit. Ușa venea în același loc, dar era închisă. În peretele opus, altă ușă, identică, de stejar ferecat. Costumul bleu-marin arăta ca din altă lume, haina de piele încă distona, dar mult mai puțin, iar cioarecii și canadiana în culori de camuflaj, cu traistă cu tot, erau, în același timp, de acolo și de nici unde, în decorul ăsta straniu, ca și în incăperea impersonală cu becul chior.
            De deasupra barbișonului grizonat, vocea iritată graseia mai abitir ca oricând:
`          - Să nu mai tăgădui, Prâsleo, suntem aicea doi martori, care numără, împreună, cam un secol, că nebunia a fost declanșată de fluiera ta.
            - Vorbește pentru tine, bă' Sorine. Pă ce te bazezi? Nu-i destul că nu știm pe ce lume trăim și s-ar cere să fim într-olaltă? Nu cred că se poate să nu se-ntâmple de îndată ceva, să ne dumi-rim dincotro bate vântul. Păstrează-ți potențialul științific.
            Între acestea, ușa ce corespundea celei din încăperea slab luminată a primăriei se deschise cu un scârțâit identic. Intră pocitania de slujbaș ce-i întâmpinase, dar îmbrăcat în chipoul drakkului, cu o scurtă, fără mâneci, din piei de capr ă, legată cu un curmei de tei, peste o cămeșă dubioasă și cioareci la fel. Pe cap, o cușmă plesnită, ce adăpostise, la vremea ei, parșivenia unei vulpi. Coada vulpii atârna pe umăr. Fața, ca de dihor, contrasta cu vulpea, iar opincile lucioase, de umblat, contrastau cu cioarecii le-neși. Arătea izbucni:
            - Cuum? Ce caută vierimii de oameni pe moșia stăpânului?
            - Șezi binișor, fârtate, glăsui haina de piele, întrerupându-se din fredonatul perpetuu, să ne lămurim. Va să zică ne aduci aici, ne zici să aștept o țâră, ne lași un ceas, apoi nu numai că apari ca o sperietoare bezmetică, dar.
-Sssttt. Să nu care cumva să vă auză Stăpânul, c'apăi, nu de pielea voastră netrebnică mi-e, ci de a mea, că mă poate spulbera odată cu voi dacă s-o mânia de gradul zero.
            - Și cine, mă rog, e stăpânul ăsta, graseie barbișonul.
            - Păi, de, ce să ceri de la un vierme de om? Stâpânul e stăpânul ăstor locuri.
            - Și n-are nume?
            - Ceapraz, Căpcăunul, se umplu de majuscule gura pocitaniei, în timp ce ochii de dihor priveau cu milă la viermii de oameni. Mintea rubicondului frate mijlociu făcu un salt: Si, ia spune, bade, pe lângă moșia aiasta nu se află, oaecumva și o moară? Moară, fu rândul pocitaniei să se arate nedumerit. Da, o moară. Produsele, mă rog, bucatele, poate așa înțelegi, nu se cer măcinate, o moară, cu un morar mai bâtrâior, de-i zice Moraru? Nu se află. Sigur că are și moară, Stăpânul, fie-i în veci Numele de Slavă, fără decât numa' că o ferecă și o pornește El singur. Tot el socotește. Da' de ce-ntrebați? Lasă, nu-i nimic. Nu ne spui mata pe unde plecăm de aici, mai cu seamă dacă zici că.
            De-odată se auziră, de undeva, muzică și voci. Pe aceeași ușă prin care intrase pocitania de argat, își făcu apariția un grup multicolor. Patru. vietăți, îmbrăcate ca niște țigănci de operetă, zornăind din salbe, brățări, daireleși cerceii din buricele exhibate de echipamentul fantezist, modern și provocator, înconjurau un individ, care arăta ca un personaj de Gilbert și Sullivan, localizat și stilizat. Ori, mai degrabă, a fiu de miliardar deghizat în așa ceva  suplu, atletic, degajat, bine hrănit, cu fața albă, încadrată de o bărbuță neagră, îngrijită și o frizură de aceeași culoare, ușor ondulată, totul presărat cu câteva fire argintii, care lipseau, ca să zicem așa, din ochii sfredelitori, firește, negri. Individul purta o cămașă de borangic, cu jabou de dantelă, de un alb strălucitor, ilic și pantaloni de călărie, vârâți în încălțări despre care era greu de pecizat dacă erau cizme joase sau ghete înalte, totul de un negru în același timp mat și strălucitor, dacă așa ceva se poate concepe. Materialul hainelor părea ceva între tafta, piele de căprioară și drakku mai știe ce. Tigheluri din fir de argint subliniau croiala impecabilă ce lar fi făcut gelos pe un Armani folcloric, brandemburgurile ilicului se încheiau peste nasturi alungiți, de os, culmea, identici cu cei de la canadiana lunganului purtător de caval. Suita încetă brusc zor-năitul cu o clipită înainte ca personajul să glăsuiască:
            - Ce-mi văd ochii, pământeni? Pe moșia mea? Ciudat, se adresa argatului, ignorându-i, ostentativ, pe cei trei frați. Pocitania se chirci, dar, înainte să apuce să deschiză gura, roșcovanul răs-punse prompt: Dacă ne faci onoarea de a ne întâmpina personal, înseamnă că te cam plictisești pe moșia asta, nu-i așa?
            - Ia'n te uită, au îndrăzneală, viermii. Cum  intrarăți?
            - Păi, întrebarea e cum ieșim, cam avem treabă în altă parte.
            - Și ce vă face să credeți că puteți ieși?
            - Ce-o să ne faci? Doar n-o ne mănânci. N-o să-ți strici bunătate de dantură cu oasele noastre.
            - Fiarelor mele o să le placă. Numa' să le porun-cesc.
            - Șezi binișor, Florine. O să ne ceară oarece treabă.
            - De unde știi, oi fi năzdrăvan? Bine, ia, dați-vă către fereastră. Vedeți coasta de deal dintre valea pârâului și pădure? Da, holdele. Până la apusul soarelui, să le văd secerate, treierate, bucatele aduse în hambar, vă arată argatul. Grâul de-o parte, se-cara de alta, tot așa. De unde nu, chem fiarele pădurii, să vă sfâșie.
            - Iar de-om isprăvi, dai o masă, nu-i așa, Căpcăunia Ta Ceaprazuită, continuă, zâmbind, ciolănosul. Stârnind, pe loc, o umbră pe fruntea celui numit așa.
            - Da, de unde-o știi și pe asta?
            - Nu-i mare lucru. O să vrei și mâine să-ți facem altă trea-bă, doar fi-vei mulțumit de asta, mai de folos îți vom fi bine hrăniți.
            - Mă, tu ascunzi ceva năzdrăvănie, sub vorbe meșteșugite.
            - Vorbă multă, sărăcia căpcăunului, nu se spune asta pe la voi? Hai, dă-ne sculele.

(continuarea în numărul următor)



Radu-Ilarion Munteanu