Cătălin Gavriliu

Ențu
(IX, 3)

Microsoft Romania
 


3.

Dar n-apucă să se descheie la ultimul nasture, c-o aude pe junioară urlînd:

- Sări, tată, că mă violează obsedatul!! Are cuțit la el, mă omoară!!!

Abia pe scări, cînd cobora șontîc-șontîc încercînd să priceapă de ce-i oare plin de răni, își aminti că, în urmă cu cîteva zile, îi vorbise lui Ion de curajul vărului său rebel, care-i adusese un sac de sămînță de bostan din grădina interzisă a bunicilor săi. Căuta un cumpărător, fiindcă era păcat să se strice. Nici ficații părinților, nicii dinții lui nu permiteau un consum așa de mare. Cum i-ar fi stat lui vînzînd semințe în piață?

Acesta fu ultimul său gînd coerent.

O stranie toropeală îl cuprindea, pe măsură ce sîngele i se scurgea mai rău. Se prăbuși în no man's landul dintre spațiul comercial de la parter și primul etaj locuit al blocului turn în care fusese adus. Prin geamul murdar luna îi mîngîia obrazul cu raza morții. Făcu în minte traseul pînă în piața de unde răzbăteau primele acorduri muzicale, dar parcă îi tăiase cineva cu  foarfecele toate drumurile, spre oriunde.

Din incinta pentru gunoaie - a cărei ușă vîntul o bălăbănea mereu - ieși un șobolan. Veni lîngă el și-l încălzi asemeni strămoșilor lui pe intelectualii din temnițele comuniste. Nici un boschetar nu mai era la post, de frica ucigașului în serie. "Stau aici cu tine, fiindcă ești tare bolnav și n-ai pe nimeni la căpătîi", părea să-i spună animăluțul.

Se vede treaba că Ion nu-l mai așteptase, fiindcă dăduse drumul la jocul de artificii. Cerul lui Ențu se umplu de stele multicolore, de tunete și fulgere care semănau izbitor cu linia vieții lui din palmă.

"Totul nu-i decît o amăgire", își spuse el, adus în simțiri de pala pestilențială iscată în zona tomberoanelor de-un curent de aer. A intra cineva în bloc și poate va urca pe scări, îl va găsi...

Zgomotul liftului îi tăie însă orice speranță.

Îi venea s-o strige pe maică-sa, deși prea bine știa că o apucase deja migrena și zăcea în pat la ora asta, fără să mai vrea să știe de nimeni și de nimic. Sfîrșeala îi falsifică într-atît amintirile, încît se pomeni într-o înduioșătoare scenă de familie în care el, Ențu, e legănat de mama. Nani-nani.

Un locatar aruncă niște varză stricată care îi readuse dorința de a părăsi acel pat de agonie. Dar nici o comandă nu-i fu ascultată. Corpul i se împotrivea cu încăpățînare. Își simțea sufletul lovindu-se cu disperare de pereții celulei, urlîndu-și dreptul la libertate. "Bă, tu-vă muma-n cur, vreau să ies! Vomit aici, mă înăbuș, vreau la mare, la soare, unde-s fetițe goale, femei adevărate, să le fut pe la spate...", țipa în el inima.

Proximitatea gunoaielor îl făcea și pe Ențu să vomite, așa că îi spuse resemnat lăuntricului: "Hai, ieși, că nu te mai ține nimeni"

Își imploră prietenul cu blană să-l ia de mînă și să-l tîrască pînă la aer curat. Ochii șobolanului îi serveau ca oglindă. Nu-și mai dădu însă cu fixativ pe păr, ca înaintea Lidiei, nici nu-și examină acneea. În ei se vedea pe sine mort.

Își aminti că nu găsise pe nimeni acasă cînd venise să ia ceva în gură și să le spună că a rămas repetent. A deschis frigiderul, și-a uns o felie de pîine cu margarină, a băut o cană de apă și a plecat fără să verifice apa, lumina și gazul. Se lăsase pur și simplu tras de ață. Nici măcar cățelușei din fața blocului nu i-a aruncat o privire, deși tocmai fătase șapte pui, unul mai tărcat ca altul. Ar fi putut s-o întrebe cu cine te-ai cordit, băi Lola, tot cu Doggy?

Șobolanul i se cuibărise la ureche și-i torcea ca un motan. În alte condiții, gîdilătura asta l-ar fi trezit din cel mai profund somn. În alte condiții...

Ențișor iarăși făcea scandal înăuntru. "Eu n-am nimic împotrivă, frate, s-o iei înainte dacă ne trimit ăia scara din cer. Tu ești tînăr, viguros, ce-ți trebuie un moș beșinos ca mine? Lasă-mă aicea, în gunoaie", își zise sieși, după ce realiză că sfincterelor scăpate de sub control li se datorește îngrozitorul miros de ultim moment.

Nu-și mai simțea picioarele, iar din burtă auzea o bolboroseală ca de vulcani noroioși. Dacă sîngele și celelalte substanțe organice scurse din el ar fi ajuns în pămînt, să-l îngrașe, poate că s-ar fi împăcat cu fantasma bogatei recolte viitoare. Din beton acoperit de mîzgă, ce putea să iasă decît coșmaruri care nu te pot lăsa să mori?

Cosașa greșea tocmai prin excesul de groază cu care crezuse că-l dă gata pe Ențu. Păi cui îi mai arde să ațipească la un film care-ți face părul măciucă? Cel mult dai pe alt canal. Dar el nu putea să schimbe programele, iar tăticul nu-i era alături, cu telecomanda în mînă.

Toate urmele de viață din el erau cu sufletul la gură să vadă continuarea. Nu era propriu zis o luptă între ființă și neființă, ci un status quo al agoniei, datorat perplexității în care a intrat prima din cauza teribilismului celeilalte. E ca și cum Robinson Crusoe ar fi amînat indefinit îmbarcarea pe nava salvatoare deoarece fusese fascinat de progresele tehnicii marinărești, cu care vrea să se sincronizeze înainte de întoarcerea acasă.

Cum ar fi reacționat Ion la ceea ce i se întîmplase lui? Și ce i-ar fi putut spune că se întîmplase? Că l-a confundat cineva cu un producător de semințe? Parcă trăise unul din monologurile lui...

Cînd își dădu seama că nu-i este rău ca să-i fie bine mai tîrziu, ci și mai rău, avu o ușurare pe care trebuie s-o fi simțit orice emigrant la sosirea în Canada. Negocierile cu moartea erau, prin urmare, pe drumul cel bun.

Auzi iarăși chiotele mulțimii din piață, și viața îi mai jucă un ultim renghi: "De ce să zac eu aici, iar ei, acolo, să asculte Tremens?" 

Îl apucă dintr-o dată revolta față de viermele stricat din sine, amintindu-și cît de superficiale sunt textele de muzică dance cu care îl torturează. El avea o misiune mult mai importantă aici, între cer și pămînt: își dregea glasul ca să devină amintire.

Oare cîți textieri ar putea să ajungă vreodată la astfel de profunzimi? Dacă nu va uita, o să le dicteze în vis niște versuri cu care să cîștige nu numai "Mamaia", ci și "Eurovisionul".

Îi bătea ceasul, fără doar și poate. Era emoționat ca la Revelion, cu paharul de șampanie în mînă și ochii la secundele rămase. Simțea că trimișii lui Dumnezeu fac ultimele socoteli cu gazda. Nici nu băgase de seamă cînd se produsese transferul de conștiință înspre zgîibiciul ăla de suflet. Auzi, cică i-am lăsat măselele cariate, puroi la inimă... N-o fi vrînd să-l plătesc de nou?

Pînă la urmă îngerul se mînie și retrase toată viața din celulele lui Ențu, nemaivrînd să i se arate vraiștea lăsată în urmă de chiriaș. Abandonă cadavrul ca pe o jucărie stricată în care, dintr-un defect de fabricație, Iisus Cristos nu se afla. Nu-i acordă nici o atenție lui Ențișor, ciudata arătare care habar nu avea ce-o să facă de-acum înainte. În sus, în sus, și pe urmă?

 

Cătălin Gavriliu