Evanghelia de după gratii
Vă amintiți de individul care, condamnat fiind la 20 de ani închisoare pentru ucidere, L-a dat în judecată pe Dumnezeu? Îl acuza pe "Pârât", adică nimeni altul decât Atotputernicul Creator, de tot felul de infracțiuni pe care le amintesc din memorie - cu riscul de a fi inexact: înșelăciune, abuz, revendicarea de bunuri și servicii etc. Pe acest om îl vom numi, convențional, Condamnatul. Ideea era că luând în considerare istoria vieții sale, Condamnatul a ajuns la concluzia că Dumnezeu a încălcat termenii contractului stabilit între ei doi în momentul administrării Tainei Botezului. Unul dintre termenii acestui "contract" ar fi stipulat cum că "Pârâtul" (Dumnezeu) avea obligația de a-l păzi și feri pe Condamnat de acțiunea și influența necuratului. Dacă ar fi așa, ținând cont de actualul statut social al Condamnatului nu ar mai avea sens să comentăm.
Cotidianul care a prezentat acest caz a observat - în primă fază - ineficiența celor din sistem, adică acei funcționari care au permis acestei plângeri să treacă nestingherită prin diferite filtre, de la diferite paliere; în felul acesta ei au transformat demersul Condamnatului (demers de-a dreptul livresc) într-un Act înmatriculat, cu număr de serie, ștampile și semnături, cu alte cuvinte, într-un Dosar! Adică în acea entitate de care ne temem și căreia ne supunem cu toții și care materializează pseudo-divinitatea abstractă, dar ubicuă și imanentă, numită Birocrație. Tot în spațiul alocat acelui material au poposit și reacțiile unor persoane intervievate, printre care o doamnă judecător și un cucernic părinte bănățean. Îi vom numi, tot convențional, Justiția și Biserica.
Ei bine, Justiția s-a amuzat; ea a sesizat cu realism nefirescul situației care a permis unui gest incomod de non-conformist să se transforme într-un prea-oficial Act (și insist asupra reverenței pe care nu se cuvine a uita să o arătăm acestor materializări ale Birocrației). Mai mult, a dovedit gust și a remarcat calitatea artistică a evenimentului.
Pe de altă parte, Biserica s-a indignat și s-a întristat. Desigur, a predicat. Ba chiar aflăm de la prea-cucernicul părinte despre păcatul ultim al Condamnatului petiționar: acesta a căzut în eroarea mustind de blasfemie de a-L considera pe "Pârâtul" cu "domiciliul în cer", o persoană! Când, de fapt, (ne spune prea-cucernicul glas al Bisericii) Dumnezeu este Viața. Într-o sofist-icată conscluzie reiese că rătăcitul Condamnat își dă în judecată propria viață; rezultă de aici nimic altceva decât că una dintre părțile "semnatare" ale contractului numit Botez este chiar. viața Condamnatului. Destul de riscant, dar a părut verosimil. Și, mai ales, inteligent. Iar chichița avocățească a Bisericii cochetează neliniștitor de mult cu discursul specific Justiției. Dacă Biserica se limita la precizarea de bun simț, conform căreia trebuie inclus în discuție mult disputatul (teologic și filozofic vorbind) liber-arbitru era în regulă. Înțelegeam cu toții - de sperat că și Condamnatul - că în "contractul" cu pricina nu se precizează responsabilitatea "Pârâtului" de a se substitui libertății de decizie a unui individ care primește sfântul Botez. Adică, facem răul pentru că vrem, nu pentru că Dumnezeu nu respectă termenii Botezului. În fine, ar fi mult mai multe de spus. sau mai puține! Dar la chestia cu păcatul de a-L percepe pe Dumnezeu ca persoană m-am simțit oarecum pierdut. Ce-i drept, Dumnezeu nu e o persoană, ci. trei. Iar Creștinătatea se mândrește cu faptul că a reușit să așeze în limite și termeni încă valabili astăzi ideea de persoană umană; și asta tocmai prin formularea în dogme și apărarea în sinoade a ipostazierii ființei unice și desăvârșite a lui Dumnezeu într-o Treime de persoane. Adică există un singur Dumnezeu, o ființă unică, dar care ființă este conținută și manifestată deplin și desăvârșit în trei persoane. De asemenea, fiecare dintre aceste trei persoane ale lui Dumnezeu cuprinde și manifestă această ființă unică în mod deplin, dar specific sieși (persoanei), fără ca prin aceasta să avem de-a face cu trei Dumnezei sau trei ființe, dar și fără a rezulta ca avem o singură persoană care se manifestă în trei moduri diferite. Și uite așa ne complicăm din nou, în contextul în care poate fi vorba doar despre o parafrazare neatentă a ziaristului și nu despre convingerile intim-religioase ale acestui avocat al Dumnezeirii.
Ei bine, Condamnatul nu prea are noțiuni de teologie. Și nici de drept. O dovedește dubla sa blasfemie: cea de a ispiti sistemul (sau pe funcționarii acestuia) să confunde un non-act ca fiind un Act valabil (or aceasta constituie un atac mârșav la adresa demnității Birocrației) și cea de a îndrăzni să-l abordeze pe Dumnezeu ca de la persoană la persoană. Dublu eretic, Condamnatul a reușit să-și asigure un loc sigur într-un dublu infern. Oare?
Observasem mai sus o oarece reciprocă cochetare dintre Justiție și Biserică; o dovedesc limbajul Bisericii și frontul comun (deși nuanțat diferit) pe care l-au făcut în fața acestui eretic.
Condamnatul își percepe viața ca pe o serie de. condamnări. Precedate, spune Justiția, de o serie de încălcări ale Legii. Ca atare, avem de-a face cu cineva pentru care Justiția nu este Legea, dar este cea care l-a condamnat pentru nerespectarea acesteia. Și a făcut-o cu o putere indestructibilă, inevitabilă, cu forța unei Predestinații. Pentru Condamnat, Justiția are putere de a decide asupra libertății sale, de a-l circumscrie în spațiu și timp. De aici până la a-i extinde puterea și asupra persoanei (oops!) "Pârâtului" nu mai e decât un pas. Și Condamnatul l-a făcut. Paradoxal, la un nivel anume de interpretare Biserica pare să-i dea dreptate, tocmai pentru ca viața Condamnatului (ne reamintim de afirmația clericală, nu?) a fost mereu punctată de ciocanul asurzitor, de lemn, al judecății Justiției. Luând în considerare aceste aspecte, râsul jucăuș și sedus al Justiției din articol ar trebui să pălească în fața mesajului pe care Condamnatul i l-a transmis prin demersul său: "eu Îl chem în fața ta pe Dumnezeu, pentru că tu ai căderea, puterea și autoritatea de a judeca între mine și El!" Dacă ne amintim de poziția Justiției în fața sudalmelor sau a gudurăturilor unor simpli politicieni sau înavuțiți și o punem în balanță (poziția preferată a Justiției) cu acest mesaj, vedem că doamna Justiție (nu doar cea intervievată) ar avea ceva de reflectat.
Pe de altă parte, discursului complicat și păcălicios al Bisericii, Condamnatul manifestă o credință aparent deplină în realitatea indiscutabilă a lui Dumnezeu. El nu concepe Creatorul ca pe un concept, ci ca pe Cel cu care un contract, cu care are o problemă și pe care-L vede dispus să respecte Justiția. Ciudat, dar sună extrem de evanghelic. Mult mai evanghelic decât afirmația Bisericii (mai precis, a spontanului său purtătorului de cuvânt). De altfel, biblic vorbind, Dumnezeu nu e doar Viața, e și Adevărul, Binele, Calea, Dreptatea, Iubirea etc, adică toată pleiada de denumiri catafatice. Nu știu de ce, dar am impresia că Dumnezeu e mai aproape de ereticul Condamnat decât de defensivul avocat clerical. Și asta pentru că în atitudinea celui dintâi e mai mult. Adevăr!
Și uite așa aflăm în erezia Condamnatului un mesaj cutremurător, chiar dacă datorat unei tulburări a discernământului (sau poate tocmai de aceea): Justiția este atotputernică, iar Dumnezeu nu i se opune; ci o ia personal!
Cum rămâne cu Birocrația? Ei bine, în Statele Unite, administrația greoaie, (precum și structurile gigantice în genere) primesc denumirea simbolică de Behemoth. Pentru cine nu știe ce/cine este acesta îi recomand cartea lui Iov, capitolul 40, versetul 15 (în unele ediții, versetul 10).
Dacă acolo, în loc de Behemoth găsiți "hipopotam" nu vă lăsați înșelați.
Căutați altă traducere!
