Daniela Ratiu

"In vitro", roman

Capitolul 6.
"Adu-ți aminte de ziua de odihnă
ca să o sfințești"


Microsoft Romania
 



A trecut o iarnă la care Maia s-a uitat ca la o carte poștală. A văzut iarna doar de la geam. Luxuriantă, revărsată pe străzi, strălucind pe deasupra blocurilor, ca un diamant aruncat care își trimite strălucirea până departe. Apoi, iarna nevrotică, cu zăpezi murdare, cadavrul iernii intrat în putrefacție, măruntaiele ei împrăștiate de roțile mașinilor, zoaiele ei peste tot. Iarna prinsă parcă într-o jucărioară din sticlă groasă, pe care, dacă o scuturi, plutesc în delir fulgi de zăpadă, iar noaptea, iarna urcându-se pe stâlpii înalți ca pe niște lujere dezgolite. Alteori, iarna năvălind pe geamul deschis îi aducea mirosuri care mai de care, venite de peste tot, mirosuri care târau după ele imagini văzute pe undeva, fulgurant, în fracțiuni de secundă. O ceașcă în care pachețelul de ceai stătea ca un pat plutitor, o femeie la fereastra unui tramvai, lumina soarelui trecând printre crengile unui copac din piața orașului ca prin vitralii, plușul scaunelor din sală la un concert al Giselei, pianul din clubul în care își beau ele cafeaua cu spumă de lapte, o carte cumpărată și mirosul ei, privirea unui bărbat, alunecoasă și tandră, picăturile de ploaie pe un geam prăfuit și mirosul prafului amestecat cu ploaia, caldarâmul din piața orașului, tăiat în cuburi, ferestrele mari și lămpile abia aprinse, străduțele înguste și reclamele vechi din fier forjat bălăngănindu-se în vânt, cu un scârțâit medieval. Poate să stea în fața geamului și totul poate veni înapoi. Chiar râsul poate avea mirosuri, fericirea poate prinde gust de vanilie, singurătatea miroase a migdale, durerea are gust de praf amar, care îți rămâne pe cerul gurii, despărțirea are gust de coajă arsă.
Masa mare, lungă, e întinsă în fața ei, în curtea părinților. Primăvara îi face pe toți să arate ca și cum cineva i-a scos din cutiile în care au fost ținuți la păstrare o iarnă întreagă. Maia îi privește pe toți și parcă îi vede pentru prima dată, cu pieile lor întinse pe chipuri ce par a fi luat alte contururi de când nu i-a mai întâlnit. Bărbatul ei stă țeapăn lângă ea, prefăcându-se interesat de grădina care se întinde lângă ei. Mătușile stau una lângă alta ca trei fete cucuiate, așa-i vine să le spună. Se uită la ele și le vede parcă legate de mijloc cu ditamai sfoara și prinse cu un elastic, ca un yo-yo, îi vine să le arunce în sus, în jos, să le dea de pereți, să le rotească deasupra capului. Găinile se plimbă prin curte, întinzându-și câte un picior, trecând indiferente printre picioarele mesenilor. Una, mai curioasă, lovește cu ciocul într-unul dintre picioarele metalice ale scaunului Maiei, și ciocul se aude cum face poc poc sau pac pac. Scaunele desperecheate îi fac să stea la înălțimi diferite. Maia, pe scaunul ei chircit, e cea mai jos. Din cele douăsprezece scaune câte avea setul de mobilă de sufragerie al mamei, în fostul lor apartament de la oraș, au mai rămas doar trei. Și toate sunt ocupate de mătuși. Stofa care le îmbracă spătarele e roasă și destrămată. Spătarele sunt înalte, iar capetele mătușilor se văd ca la teatrul de păpuși, și cum ar avea același chip, dar care a suferit transformări diferite. Iulișca e singura dintre ele care nu are întipărită pe față umilința inconștientă a femeii care se afundă, zi după zi, într-un soi de viață ce o suge înăuntrul ei, ca într-o mlaștină, și cu cât se afundă mai tare, cu cât anii trec peste ea, lumina din ochi I se stinge, și fiecare clipă trece cu oboseală. Femeile de felul ăsta devin un soi de fantome care umblă pe străzi, bântuiesc încăperile caselor, fac ordine impecabil, gătesc multe, multe feluri de mâncare, gătesc sărăcia în cele mai miraculoase moduri, căci imaginația nu li se consumă în interior, ci iese în afară, spre mâncare, spre straturile din grădină, care au, an de an, aceeași lungime și aceeași lățime, ceapa crește frumos, gândacii de Colorado sunt culeși ca niște boabe galbene, frunzele de vinete sunt controlate, ardeii udați cu grijă. Anuța nu se poate uita la Maia, dacă-i întâlnește privirea se uită la ea scurt, după care se agață de oricine de la masă numai să nu se uite mai mult la Maia prea mult, să nu trebuiască să-i spună nimic, să n-o întrebe cum se simte. Florica are o criză de fiere, are fața galbenă și capul învelit cu un fular, din când în când strânge mai tare fularul, căci strânsoarea îi face bine. Ce bine că s-a nimerit să aibă criza asta, fiindcă așa nu pot sta prea mult. De abia mă țin pe picioare. Am mâncat niște sarmale, am pus prea multă grăsime în ele sau am prăjit ceapa aia prea mult, și nu m-am putut abține și-am mai mâncat și foile alea de varză, știu că nu trebuie să le mănânc, da' nu mă pot abține. Ah, cum îmi vine damf de varză! Ce bine că râgâi, o să-mi treacă în vreo două ore. Zici că cineva îmi despică capul, nu alta! În neamul lor, toate femeile suferă cu fierea. Toate bolesc și-și trec una alteia metodele prin care să păcălească criza să treacă cât mai repede. Florica e convinsă că legatul capului cât mai strâns o ajută, apoi mai e bicarbonatul stins cu oțet, sau chiar lingurița de bicarbonat simplu, îndesată pe gât.
Aer călduț de primăvară. Din când în când, vântul slab aduce smocuri de puf care plutesc prin grădină. Unul se așază pe nasul Maiei și e așa de moale. Maia îl apucă și-l suflă, și puful o ia în sus, tot mai sus, până ce îl pierde cu vederea. Pe fața de masă albă, din damasc, mare cât masa, sunt înșirate de-ale gurii. Maia privește bolul de sticlă, alungit spre vârf, transparent, în burta căruia odihnește vinul roșu și îl vede aievea răsturnat pe fața albă de masă, ca o mare pată de sânge. S-ar ridica din scaun și ar trânti vinul pe masă, din roșu să devină roz, ca sângele abia scurs. Două plăcinte mari cu brânză și cu spanac, făcute de Iulișca, stau pe masă ca două guri deschise larg. Lângă sticla cu vin, pe o farfurie albă, o turtiță de făină, coaptă fără drojdie. E turtița mamei, e trupul lui Iisus, e paștele ăl adevărat, după vechiul Testament, nu țin eu paștele lor, și păcătoasele alea de ouă roșii, și crucile lor. Iulișca nu vrea s-o supere pe mama Maiei și vine, mai mult de gura ei decât de altceva, căci inelul de ghicit, cu gângania prinsă în chilimbar, e din nou pe deget. O privește pe Maia în ochi, parcă vrând să-i dea de înțeles că ar dori să-i ghicească, n-a văzut-o de atâtea vreme, iar ochii ei par a spune că în noua situație Maiei i-ar prinde bine un ghicit. Maia ar putea să meargă, eu știu asta, dacă ar avea mai multă voință, că te ridici din cărucior, am văzut că poți, spune maică-sa, și nimeni nu zice nimic. Se lasă o zăpușeală, dintr-o dată aerul pare a deveni ca o pânză de tifon cu ochiuri mari. Hei, nea Gusti, dă-mi fireastra aia, că și-așa nu mai văzi cerul prin ea! spune Suru țiganu', cu căruciorul lui plin de tot felul de uscăciuni și rablamente. Să vă dea Domnu' sănătati, să vă trăiască familia și neamurili! Suru țiganu' vine cel puțin o dată pe săptămână după cadrul de lemn pe care tatăl Maiei l-a scos de la fereastra bucătăriei, că era prost pus și trăgea curent pe când mama gătea la sobă. Du-te Surule, du-te că mă înnebunești, hai că ți-o dau mâine. O, nea Gusti, ce mare domn ești! Dă-mi-o acu', că nu pot veni mâine, că mi-e muierea beteagă. Hai că te răzgândești până mâine, că matale ești sucit, ca vremea. Mă, Surule, nu mă ridic, vezi că sunt cu ai mei, că sunt la masă, și tu vrei să mă ridic. Păi, dacă mă gândesc bine, s-ar putea să mă răzgândesc. Ho, nea Gusti, bine, vin mâine și să vă cadă bine, matale și familiei tale. Să trăiți! Maia l-a auzit în spatele ei, da' parcă i-a văzut capul deasupra porții, capul lui negricios, cu uitătura aia șugubeață. Aude roțile căruciorului cum se îndepărtează, un alt cărucior, cărucioare peste tot, cu șandramalele lui puse una peste alta, într-o ordine numai de el știută, privindu-le în timp ce merge, rânduindu-le în minte lui, găsindu-le rostul și prețul.

 

Daniela Ratiu