Paul Vinicius

Fereastra cu muşcate (25)

Vinea un Tzone pe Shiret*

      Bobiţă** e un băieţel foarte rău care scrie bine. El se trezeşte dis-de-dimineaţă şi îl dor greşelile de corectură. Dacă ar fi cu numai un miligram mai răuţ decât este, Bobiţă l-ar cam împuşca în amigdalita stângă pe editorul său, Tzone. Însă cum acest miligram îi cam lipseşte, Bobiţă se multzumeşte să-şi împuşte editorul numai în aripa dreaptă. E lucru la mintea găinii că, de-acu' încolo, Tzone nu va mai putea zbura decât sub formă de tzop-tzop şi asta, numai către stânga. Poate s-o găsi şi vreun prozattorre care să scrie, în urma acestei tărăşenii, un romantziu cu titlul Vinea un Tzone pe Şiret. Chiar şi dacă nu, Tzone şi-a câştigat oricum dreptul la nemurire, întrucât Mihai Zgondoiu, copertarul volumului lui Bobiţă, tzepuit neplătit de editura Vinea (un Tzone pe Şiret), îi va face oricum tzepuitorului un portret în aqua vitrion forte, care va îngrijora mult timp de-acu' încolo scriitorimea predispusă să-şi tzoneze texte pe vinea. Pe vinea shi noi, cu Tzone cu tot.
Acu' că tot veni vorba despre greşeli de corectură la auttorre, hai să le remarcăm şi pe cele cu care l'edittorre îşi cam dă cu stângu' în calcaneu' lu' dreptu' (doi paşi la stânga binişor şi alţi doi paşi la dreapta lor!). Simplu exemplu mititel:  ISBN 973-698-105-3, imprimat pe pagina de gardă 2, devine pe coperta 4 ISBN 973-698-099-5, ceea ce, trebuie să recunoaşteţi şi voi, imparţialilor, e o cu totul altă mâncare de peşte. Cum o vinea asta? Ei, dar să-l lăsăm pe Tzone în tzoanele lui. Deci:

      Bobiţă** e un băieţel foarte rău care scrie bine. El se trezeşte dis-de-dimineaţă şi îl cam dor greşelile de corectură. E ca şi cum Bobiţă s-ar scrie Bobitză. Acu', că tot e vară, îl dor şi mai tare, aşa că vine la terasa din spinarea Muzeului Literaturii Române, ca să mai comunice. Aici, dă de mine. Mă priveşte cu ochii lui mari şi trişti adăpostiţi sub streşinile unor sprâncene care nici nu se întrerup, nici nu se termină. Asta e bine, vara. Fumăm, sporovăim şi bem. Eu, fără filtru şi bere-bere, el, cu filtru şi fără alcool, plus o cafea. Bobiţă mi-e tare drag chiar şi aşa adânc interiorizat înăuntrul bobiţei lui, cum şi este. Bobiţă o iubeşte pe Zia, nevastă-sa, şi e mort după Le vent nous portera a trupei Noir Desir şi după Lhasa de Sela. Eu nu am încă o iubită, după cum nici nevastă sau casă, însă îmi plac cam toate femeile suple şi cu picioare, especially minionele - fiindcă, având ele piele puţină pot fi făcute uşor exoftalmice -, cât despre muzică, de vreun an, sunt turbat după Radiohead. Ăsta e şi singurul motiv pentru care regret că nu eu am fost alesul juriului USR la secţiunea dramaturgie în acest an; m-aş fi răsfăţat regeşte cheltuind acel premiu pe concertul din 12 august de la Budapesta. Passons! Deci (sic! - de Pruteanu), cum spuneam:

      Bobiţă** e un băieţel foarte rău care scrie bine. Când scrie bine, Bobiţă (în viaţa de toate zilele), respectiv Bobitză (în varianta Tzone), scrie cam aşa: din tine îmi întind viaţa peste tot; sau: orgasmele tale sunt nişte păsări tinere / ce dau din aripi în creol deasupra patului nostru; sau: fericire care n-o să dispară niciodată / şi pentru care sufletele noastre /  sunt un măr întreg udat de ploaie; sau: gura ta e o rodie muşcată de mine până s-a făcut gură; sau: de când am deschis ochii / în camera aceasta / în care ne recunoaştem semnele cu semne / e o dimineaţă cu soare foarte mult / deasupra ţiganilor ce strigă după sticle goale; sau: deodată / îmi dădeam seama / că aş ajunge mult mai uşor / la aer / aerul de-afară / de-afară de tot / dacă m-aş întoarce în cameră / şi aş sări de la fereastră / în iarba luminoasă din faţa blocului // aşa că mă întorceam în cameră / şi săream de la fereastră / în iarba luminoasă din faţa blocului; sau: şi privindu-mă / îmi dau seama / că nu e nimic mai frumos / decât bucuria ochiului trist; sau:  răsuflu pe pagină / cu gura aproape de hârtie // mă gândesc mai departe la tine // îţi scriu numele / cu nerăbdarea conştiinţei / ce nu-şi aşteaptă niciodată greşeala // îţi tai numele / cu nerăbdarea greşelii / ce nu-şi aşteaptă niciodată conştiinţa // frumoasă cu numele scris şi tăiat / te aud tot timpul / şi nu pot tăia sunetul vocii tale [Zia / (frumoasă)]; sau: trăiesc / şi continuu să trăiesc / şi mă voi ridica deasupra tuturor sertarelor pline / şi de acolo voi privi toamna // numai cu tine Zia // numai cu tine voi fi / printre razele soarelui portocaliu ca inima ta // numai cu tine Zia / voi mai privi toamna // numai cu tine mă voi întoarce numai acasă // numai cu tine voi vedea albeaţa deplină / a ultimei zile // şi atunci dintr-un pahar cu vin / va ieşi un nou pahar cu vin [Zia / (numai cu tine)].
      Alteori Bobiţă** e un băieţel dat naibii de bun, dar care scrie rău. Când scrie rău, Bobiţă scrie cam aşa:  ce văd eu şi nu vezi tu: / deja-vu [avantexte];  sau: dintre ea şi ea / o aleg pe ea [ea]; sau: sunt în zaţul ploii / şi-mi fac destinul / numai bun de ghicit [zaţul ploii]; sau: nu mai am forţă / decât pentru fiecare poem / pe care-l scriu [pentru fiecare poem]; sau: e o zi ca ieri sau ca mâine / şi nu fac decât să aştept / ca timpul să treacă de mine [e o zi]; sau: am văzut toate florile de azi / cine le-a mai văzut [florile de azi]; sau: ea sparge pahare râzând // eu sparg pahare plângând // clipele dintre după-amiaza şi seara de azi / mi-au arătat un râu negru în clocot / în care cădeau toate cărţile de pe biroul meu // mai târziu / ca să nu se sfârşească lumea / o să-mi tai limba de tot [ca să nu se sfârşească lumea]; sau: mâna cea mare din minte / îmi pune în palmă o dimineaţă bună / ca să fiu mai bun // o dimineaţă bună / ca să fiu mai bun // o dimineaţă bună / ca să-mi mângâi mâna cea mare din minte [o dimineaţă bună]; sau: pentru ce încă o zi // şi pentru că azi e încă o zi / simt că mă frâng de la ceafă / şi văd o alee lungă legănată de soare // o iau pe-acolo // acolo sunt copiii mei / legănaţi de soare // nu / n-o iau pe-acolo // şi simt cum păşesc / pe aleea lungă legănată de soare [încă o zi]; şi, chiar şi poemul care dă titlul întregului volum: în dimineaţa aceasta / nu fac faţă acestei dimineţi // încep să plâng / adorm la loc / încep să mă trezesc // deasupra ferestrei / acelaşi cer ce nu e niciodată sub fereastră // în dimineaţa aceasta / îmi dau seama / că nu fac faţă acestei dimineţi [acelaşi cer ce nu e]. N-am să-mi explicitez nonapetitul în faţa unor texte de felul celor de mai sus. Judecaţi şi singuri.

Şi când scrie bine şi când scrie rău, Bobiţă ştie să-şi citească textele, oferind  un adevărat spectacol. Are o voce gravă şi o pronunţie prelungă, ca un dangăt de clopot în noapte. Ochii lui fixează atunci auditoriul parcă de pe o altă planetă. Uneori simte o nevoie atroce să sară peste cal; atunci îl vezi apărând cu cine ştie ce instrument muzical ciudat scos de prin măruntaiele Africii sau de prin amigdalele Orientului îndepărtat, ţinând morţiş să îşi acompanieze versurile şi mutându-ne nouă fuma. Personal, rămân consecvent ideii că poezia adevărată nu are nevoie de vreun acompaniament, cu excepţia unor întâmplări speciale, cum ar fi spectacolele de arte mixate.
Întregul volum este un singur strigăt de iubire, cu accente când îndurerate, când voluptuoase. Femeia iubită, fie ea Zia, fie ea Lia, de fapt una şi aceeaşi, este singurul personaj principal. Restul e tăcerea di-mprejurul ei.
Ei, dar m-am luat cu vorba şi s-a făcut noapte. Terasa din spatele Muzeului Literaturii Române pâlpâie mocnit împrejurul fluturilor verzi, iar eu cam trebuie să cobor din birou dacă vreau să mai prind berea de ora 21.30, adică ultima strigare.

*-Constantin Virgil Bănescu - acelaşi cer ce nu (Ed. Vinea, 2006).
** -Plecăciuni limbii române pentru uşurinţa de a forma diminutive şi a umaniza nume altminteri complicate.