Marian Popescu

Teatrul lui Petre Barbu sau Reverii, coşmare şi utopii

Dramaturgia scrisă de Petre Barbu (n. 1962) conturează un teritoriu care pare familiar: piesele sau textele noi pentru teatru ale unor autori precum Saviana Stănescu, Ştefan Caraman, Alina Nelega, Radu Macrinici reflectă preocupări, teme şi subiecte arondate prioritar de către jurnalistica anilor româneşti de după 1990. (...)

Temele, subiectele abordate de aceşti scriitori, inclusiv românii menţionaţi, sînt ale unui tragic al actualităţii. Acest tip de tragic e o caracteristică evidentă a unei lumi disarmonice unde criza de durată a gestiunii politice lasă să se vadă tot mai frecvent fisurile unui model de coexistenţă a cărui autoritate este tot mai discutabilă. Într-o carte apărută recent, Clipa eternă, Michel Maffesoli regîndeşte paradigma existenţialului astăzi din perspectiva reîntoarcerii tragicului: între altele, el propune spre reflexie un paradox care face diferenţa între societăţile moderne, centrate pe rezolvarea problemelor, şi cele postmoderne, unde viaţa socială se confruntă cu "tensiunea tragică creată de aceste probleme". Această tensiune, spune autorul, "conferă o dimensiune eternă clipei, efemerului cotidian şi ritualurilor sale trăite cu intensitate". Faptul acesta explică modificarea extraordinară a perceperii duratei, a raportului între ceea ce dorim şi ceea ce putem, raport înscris fatalmente într-o secvenţă temporală pe care o numim viaţa noastră.

Dramaturgia lui Petre Barbu se revendică de la acest tip de tensiune care caracterizează, între altele, şi mentalul românesc de după 1990, o societate în adaptare prelungită care parcurge, ca-n transă, o serie de manifestări psihice cu consecinţe asupra proiectului existenţial greu de evaluat şi astăzi. Textele sale pentru teatru, Duelistul, Dumnezeu binecuvîntează America, La stînga tatălui sau Tatăl nostru care eşti în supermarket (ultima dintre ele, piesă a anului 2001 fiind publicată de Editura UNITEXT) dezvăluie o tematică unde sînt manifeste obsesii sub diferite forme. Priza la real a personajelor sale este de cele mai multe ori una neobişnuită. Chiar modul în care Barbu gîndeşte sau se lasă purtat de subiectul ales este cîteodată uimitor.

Dramaturgia lui Petre Barbu, ca şi în Tatăl nostru care eşti în supermarket, este una a actualităţii dar, în acelaşi timp, în adîncime, una a derivei: personajele sale trăiesc într-o realitate căreia mai degrabă trebuie să-i facă faţă decît să intervină activ în prefigurarea ei. Instinctele joase, poftele, reveriile, coşmarurile lor trimit la o postmodernitate din care numai prefixul ("post"/după) pare să aibă paradoxal ceva consistenţă, căci modernitatea pare pentru aceştia o "poveste" pe care au uitat-o, de-or fi auzit-o vreodată. Spectaculosul acestor texte pentru teatru tocmai de aici mi se pare că vine, din această "navetă" neobosită între ceva pierdut, încă neregăsit dar nici înlocuit de altceva. Mi se pare c-ar fi emblematic acest spectaculos, şi substanţa lui, pentru lumea românească de azi, aceea a trăirii într-un paroxism neprovocat şi lipsa unei consistenţe a propriului destin.