Paul Cernat

jocul la zero, on line (hipertext critic)

Minimalistă prin excelenţă, poezia lui Gelu Vlaşin nu îşi propune să rupă, cum se spune, gura tîrgului; în schimb impune printr-o distincţie specială, ca un jucător de renz care, neputînd concura pentru punctajul maxim,îşi asumă deliberat alternativa "jocului la zero".

Aparenta ei fragilitate, rarefiată şi nepretenţioasă, e un precipitat de discreţie sentimentală (fără sentimentalism) şi rezistenţă interioară "textualizat" cu un instinct poetic sigur.

Trebuie spus că tînărul autor probabil, a ajuns la această formulă poetică biografist-minimalistă postmodernă, în definitiv - pe o "scurtătură" proprie, evitînd prudent capcanele intertextuale.

Efectul de familiaritate, de naturaleţe provine şi din asumarea firească a respectivei condiţii. 0 simplitate înşelător-monotonă pune în ecuaţie, cu eleganţă tinerească şi acurateţe a frazării, expresia concentrată, economicoasă a clar-obscurului singurătăţii boeme sau domestice, gesturile banale, angoasele şi întîmplările mărunte ale intimităţii cotidiene - materia primă.

Complexitatea inaparentă, subtilităţile de construcţie nu ţin de "profunzimi". Ele se găsesc la suprafaţă, îndeosebi printre şi între rînduri. Instantanee biografice voalate impresionist, amestec de "stanţe burgheze" sui-generis şi blues soft (Still got the blues for you...).

Poeme lapidare, cu stridenţe surdinizate, de notaţie albă, biografistă, textură-halou dezagregată zigzagat în pagină ca pe ecranul unui computer, irigată de o sensibilitate jazzistică introvertită, de tip cool.

Aş spune că e vorba de o poetică - tematizată - a invaziei "spaţiilor albe" (un poem se intitulează chiar space phobia), a golurilor intratextuale, a pauzelor calculate dintre notele blue. Între cuvinte şi frînturi de vers se stabilesc (sau nu) conexiuni la distanţă, reţele semantice "neuronale" configurează poemele sub forma unor hipertexte computeristice.

Aspectul lor grafic apare astfel drept o stenogramă interioară. Iar universul on line al acestor versuri fracturate, cu e-mail, web, site, jacuzzi, pepperoni, cielo grena, studente la psihologie, disco tineretului sau radio contact e pigmentat de accente sarcastic-dezabuzate şi de "jazzo-lina" unor John Coltrane, Stan Getz, Tom Waits, Buddy Rich..., performată în "decorul absent" al, să zicem, clubului So what sau al vreunei "crame din zona Manuc".

Antenele sensibilităţii lirice captează un sound proaspăt, reconfortant, conturînd în jurul spaţiilor absenţei o atmosferă delicată. Deşi volumul acesta este primul său volum de versuri, Gelu Vlaşin e un poet deja format, cu o voce distinctă şi, subliniez, cu o poetică evoluată.

Un demonstrativism se resimte ici-colo, îndeosebi la nivelul construcţiei mari a volumului jalonat de reţeaua de corespondenţe şi coincidenţe a unei "numerologii" existenţiale, cu o semnificaţie aparte. Titlul cărţii (Tratat la psihiatrie) e oarecum discordant în raport cu substanţa efectivă a poemelor.

Într-o mai mică măsură, aşa sînt şi unele titluri ce apelează la nume de afecţiuni neuro-psihice, mai puţin ciclul de 13 "depresii". În mod vădit, Gelu Vlaşin îşi propune să construiască, pornind de la un pretext biografic, un discurs "depresiv".

Rupturile de nivel, elipsele, spaţiile albe nu afectează prea mult coerenţa fluidă a discursului care nu refuză nici recurenţele, gradaţiile, leit-motivele, convergente către un mic clou final punctat uneori graţios de cîte o rimă deghizată ("un vis cu / vacanţă-n / paris" - Depresie doisprezece).

Un posibil neajuns, deja sesizat, al poeziei lui Gelu Vlaşin ar fi caracterul ei monocord. Dar e oare cu adevărat un neajuns? Nu ştiu unde va duce pînă la urmă acest "joc la zero" poetic. Pot să spun deocamdată că tînărul autor şi-a găsit dintru început un discurs şi un timbru numai al lui. Modestia "monocordă" ţine de însăşi condiţia - asumată - şi de blazonul acestei poezii.

E o poezie adevărată, plăcută la lectură şi, pînă la urmă, foarte umană. Nici mai mult, dar nici mai puţin decît atît.