Alina Andrei


Ajută-mă să mă sinucid


Microsoft Romania
 


- Ajută-mă să mă sinucid.
Așa m-a rugat într-o zi, pe un ton firesc, ușor tărăgănat care nu mă făcea să bănuiesc un semn de exclamație imperativ. Prea bine ar fi putut ca în locul teribilelor cuvinte: ajută-mă să mă sinucid, să fi fost: e vreme frumoasă, cu cer mai limpede decât ieri, sau: cred că va ninge. Dar nu. N-au fost alte vorbe, ci întocmai acelea pe care le auzisem. Deși nu știa cum mă cheamă, cine sunt, de unde și de ce, chiar dacă nimic din înfățișarea mea nu sugera că obișnuiesc să mă îndeletnicesc cu sinuciderea oamenilor, fie ei din carne sau zăpadă, a continuat indicându-mi metodele potrivite. M-a rugat politicos să caut un tub cu vânt fierbinte de care a auzit că e folosit de fete pentru a-și usca părul după baie. Ar fi urmat să i-l îndrept spre tâmpla dreapta și să așteptăm amândoi, cuminți, să i se topească pe umeri capul. Noaptea târziu, când toți dorm în paturile lor, ca să nu fie salvat  de trecători împotriva dorinței sale. I-am spus că n-am auzit de astfel de tuburi și că sigur a fost mințit pentru că nu există, iar neexistând, nu mai are cu ce să se topească. Fetele merg pe stradă cu pletele ude, vara și le zvântă la soare, iarna purtându-le cu țurțuri.
- Adu-mi un pumn de sare.
Ar fi urmat să i-o presar pe inimă, promițându-mi că nu va urla de durere. S-a jurat că mai degrabă își va mușca buzele până la sânge decât să scoată un icnet sau biet geamăt. Și-a pus în gând să plece de pe lumea asta în tăcere. Însă bulgări de sare nu mai sunt de ani la noi în țară, i-au lins caprele și ciutele din pădure, așa i-am spus și m-a crezut. Nici n-ar fi avut de ce să nu mă creadă. Au urmat alte rugăminți. Să-l duc în brațe trei străzi, până la covrigărie, să-l bag în cuptor și să plec fără a mă uita în urmă. Să torn peste el câteva căni de ceai fierbinte. Verde, negru, de iasomie, mentă sau de busuioc, de oricare. N-avea pretenții. Să-l lovesc cu un fier de călcat rochii și fuste, să-i aduc o oglindă mare pe care să cadă razele, urmând ca de pe sticlă să-i sară pe corp. La toate am obiectat, însă începuse să se îndoiască de buna mea credință. Neîncrezător și-a coborât colțurile gurii tăcând secunde, minute, ore în șir. L-am fotografiat, folosind blițul, și i-am promis solemn că mă voi întoarce să-i arăt portretul. Începuse să ningă când am plecat, ceea ce părea că-l întristează peste măsură. A doua zi s-a găsit în locul lui doar o băltoacă înghețată. N-am putut să merg s-o văd pentru că și în camera mea, lângă fereastră, era o baltă pe care îmi pluteau hainele.


Alina Andrei