Dan Iancu

 

Scrisori către a

Microsoft Romania
 




16.

mă omoară o imagine. aerul privește. de aici repercursiunile. imaginea obiectului dezasanblîndu-se-n parțialități, multipla dimensionalitate, plămînii și sîngele, celulele pînă la urmă filmate... dacă reducem gîndurile la simple chimii le putem surprinde în evoluție. poate ele mor cele mai repede. e ca și cum ai fi într-o inevitabilă apocalipsă vizuală. a te ascunde înseamnă sfîrșit. de fapt a încerca să te ascunzi. mă mai gîndesc la asta și la urmări.

mai sunt ceva urme de viata totusi
"aidoma așchiei care nu sare departe
un alt corp dintr-un corp petrecîndu-se
doar alt timp
alt sistem de referință
iar altul este distanța petrecîndu-se în cuante
de om
de carne a zilei paralele cu tine"
pierdute pe undeva pe drumul cel mai scurt dintre doua puncte nevazute
s-ar vedea daca s-ar voi
tot pierdute sunt chiar daca s-ar voi vazute
daca s-ar voi unul pe altul
daca ...dar n-a fost sa fie numai de vointa
evident ca nu e vorba de vointa

la urmări... desigur mă refer la urmarea ideii într-o bucată de timp în care amănuntele înconjurătorului sunt fluente și doar pare că vezi. cele din afară se topesc în interioare acide și-s o mulțime de încăperi ziduri labirinturi. tu ești pierdută-n labirintul elastic al formei inutilizabile. entitățile, părțile lor sau chiar negările lor ființează prin numire. nenumirea devine practic imposibilă. mai mult decît atît. lumina a existat înainte de fiat lux. suntem tentați să vedem desfășurarea postnumire. după ce punem punctul, semnul de exclamație sau întrebare, ori existența începe odată cu ivirea gîndului încă necoagulat. de ce dumnezeu ar gîndi în cuvinte?


Dan Iancu