Alina Andrei


Bancurile despre bețivani nu sunt adevărate


Microsoft Romania
 


N-am crezut niciodată că acele bancuri necuviincioase despre bețivani ar fi adevărate. Drept vorbind, pe nimeni n-am auzit să fi văzut cu ochii lui un amărât aghezmuit apăsând cu stăruință degetul pe stâlp, așteptând să-i vină liftul. Sau pe altul mergând pe calea ferată, cu mâna sprijinită de o șină, jelindu-se că s-a micșorat balustrada din casa scării. Se spune că doi bețivi care au zărit pe marginea unui lac un bărbat înecat, dus pe targă, și-au dat coate văzând ce rău a ajuns nefericitul pentru că a băut apă, în același timp băgând se seamă ce bine le-a făcut lor vinul ghiurghiuliu și țuica de coacăze. De bună seamă că sunt doar niște glume răutăcioase, scornite de vicioșii ratați, adică de către abstinenții ținuți în frâu de neveste cu polonice vătămătoare în mână. Oricâte pahare de votcă ar avea în el, un bărbat împleticit la picioare tot găsește drumul spre casă, de cele mai multe ori nimerește cheia în broască și nu doarme pe preșul din fața ușii, pentru că asta ar însemna ca diminețile, în sute de mii de blocuri de la noi, din Rusia, Norvegia, Anglia și Franța, cetățenii onorabili care se duc la muncă să fie nevoiți să sară, din etaj în etaj, peste trupuri amorțite, sau să alunece pe balustradă până la parter, cu servietele ținute precar deasupra capului. Ceea ce nu se întâmplă, altfel am fi aflat la știrile de la ora 5, la CNN și BBC. Din punctul acesta de vedere e bine, nu ne plângem. Câte tragedii se pot produce  dacă oamenii ar ațipi pe preșul de pe scară și nu în paturile lor... În zori, când se face și răcoare, unii au prostul obicei de a zvâcni necontrolat din picioare și brațe, iar dacă chiar atunci coboară cineva treptele, vijelios, pentru că a întârziat la fabrică, e evident că nu se poate evita catastrofa. Impactul corpului rostogolit pe scări, sau azvârlit pe fereastra închisă, după caz, va produce un zgomot înfiorător, ca de bufnituri, oase sparte, sânge gâlgâitor și cioburi căzute pe ciment. Dar nu se întâmplă astfel de tragedii.

Să-i luăm de exemplu pe acești doi prieteni, pe Iosif Benedek și pe Sorin Lupică. Unele aspecte din bețivelile lor (destul de rare) le-am văzut cu proprii ochi, pe altele, care au întregit imaginea, le-am auzit chiar de la ei, de la barmani, amicii de pahar și-un vânzător de pop corn.

După trei pahare de votcă: lui Iosif i se înroșește nasul.

După trei pahare de votcă și-o cutie de bere, Sorin vorbește ceva mai tare, strigă ca într-o ureche de mătușă surdă, de obicei despre găurile pe care le are în ciorapi, prin care îi ies degetul mare de la stângu și degetul mic de la dreptul, despre cum altădată a vomitat într-un ghiveci și mai ales de alunițele dosite ale neveste-sii. La fiecare beție povestește despre ele, cu lux de amănunte. Genul de declarații pe care nu le-ar fi făcut dacă ar fi lăsat băutura în sticlă, și nu și-ar fi turnat-o pe gât.

După trei pahare de votcă și-o cutie de bere, Iosif plânge cu capul pe masă. Își șterge nasul cu tricoul de pe el sau cu bucata de pânză de sub pahare. Înduioșat vrea să-i pupe pe creștet pe toți cei din jur, chiar și pe cerbul împăiat de pe perete. Cerbul nu se împotrivește, ceilalți da.

După cinci pahare de votcă, trei beri și un pahar de vin roșu, tânărul Sorin Lupică descoperă cu surprindere că barmanița cu accent de Suceava e de fapt Monica Bellucci ce își flutură genele într-un mod sugestiv care înseamnă multe. De exemplu că el, Sorin, este invitat să-și bage degetele pipăitoare în decolteul Monicăi, de față cu soțul acesteia, patronul crâșmei. Faptul că se trezește afară, în ploaie, nu-l nedumirește. Își scoate noroiul din buzunare, caută cravata pe care n-o purta de fapt, și intră din nou, repezindu-se ca un taur la sfârcurile unui rocker cu plete, care putea fi ușor confundat cu o doamnă bărboasă în pantaloni de piele și bocanci cu ținte, de 1.90 înălțime și 97 de kilograme greutate. Cum sfârcurile în cauză, transpirate, îi făcuseră cu ochiul, se poate spune că Sorin fusese provocat. Presupun totuși că nimic nu-l înfurie mai tare pe un rocker tatuat pe brațe, ceafă și-n alte locuri cu pielea mai sensibilă, decât un bărbat, fie el treaz sau beat, care i se repede la piept cu buzele țuguiate într-un mod respingător.

După cinci pahare de votcă, trei beri și-un pahar de vin roșu, vărsat pe sfert în poală, Iosif sughite de nu se mai oprește decât dacă cineva îi strânge nasul cu degetele, sau îi bagă capul într-o pungă, până se învinețește și horcăie într-un mod nepoliticos. Dacă îl întrebi atunci cât face 15.890 înmulțit cu 8790546 nu știe, ceea ce nu e grav, pentru că nici când e treaz n-are habar. S-a insinuat că în acea noapte, ieșid din bar să ude trandafirii, a dat nas în nas cu un Aro parcat acolo, pe care scria 4X4. Cică ar fi scrijelit cu briceagul cifra 16, nefericindu-l pe proprietarul mașinii, ceea ce e o calomnie. Dacă am presupune că s-a întâmplat un asemenea sacrilegiu - mă refer la zgârieturile din vopsea - ar însemna ca în acea clipă să fi știut că 4X4 fac 16, ceea ce mă îndoiesc. Să zicem totuși că a făcut ceea ce s-a insinuat că a făcut, dar nu văd de ce s-ar fi supărat stăpânul mașinii atâta timp cât răspunul a fost corect. Însă mai mult ca sigur că este vorba tot despre un banc răutăcios pe care i l-au aruncat în cârcă gurile răuvoitoare. Un banc din acela  care tot circulă e net, din mail în mail, trimis de la birouri în timpul orelor de muncă. Chiar și Iosif l-a primit de câteva ori, mai exact de 12, de la 12 colegi printre care se afla și portarul ce-și făcuse prostul obicei ca dimineața în loc de Bună Ziua să-l întrebe cât face 4X4!

După cinci pahare de votcă, trei beri, un pahar de vin roșu și spirt turnat pe față, pentru dezinfectarea juliturilor provocate de pumnii și bocancii celui care își apărase sfârcurile cu strășnicie, Sorin vorbește în limbi străine. Altele decât engleza, germana, spaniola sau franceza, ceva departe de italiană sau suedeză și mai apropiat de un dialect nipon și bengalez. Abandonat de prietenii de pahar pe stradă, sprijinit de-un autobuz în mișcare, s-ar fi putut spune că în veci n-o să nimerească drumul spre altă crâșmă. Nimic mai fals. Odihnindu-se pe trotuar, cu capul pe bancă și picioarele sub, și-a revenit în fire. Anumite persoane de bine, crescute cu frica de Dumnezeu, citind despre cum a ajuns numitul Sorin Lupică să se sprijine dimineața pe la 3, de un autobuz în mișcare, s-ar fi așteptat să se prelingă moralizator sub roți, sau să-l trăsnească un fulger iscat din senin. Astfel de scene se petrec doar în broșurile pocăiților care te chem să investești în viața de apoi. Acelea colorate, cu antilope linse prietenos de către lei și jaguari, bătrâni cu danturile întregi de-un alb orbitor ce-ți fac cu mana de pe curcubee. Undeva în interior se întâmplă să fie și-un desen c-un păcătos călcat de autobuz, ce pe patul de spital s-a convertit iar după moarte a ajuns pe câmpul verde ca o mochetă de la Metro, cu antilope linse, lei, jaguari, prunci bucălați și pensionari plimbători pe curcubee pictate pe calculator.
De la distanță s-ar fi putut spune că mersul îi e nițel neobișnuit. Dacă te-ai fi apropiat, ai fi văzut bine că nu e nimic ciudat. O mulțime de cai, catâri, câini, capre se deplasează la fel, sprijinindu-se pe patru membre. Un astfel de stil are anumite avantaje față de mersul biped. De exemplu gropile se văd mai clar dacă nasul e apropiat de caldarâm. Nimeni nu poate contesta o asemenea evidență. În plus, căzăturile de la înălțimea de juma de metru nu sunt deloc periculoase. Tot de la o asemenea înălțime Sorin a putut să admire în tihnă  melci gemeni, furnici gemene, patru perechi de pantofi cu picioare în ele, mucuri de țigară, hârtii, bilete perforate de autobuz, gemene, o pisică mutantă cu opt picioare și două capete, căreia i-a zis Zât! Ba chiar a încercat s-o scuipe, dar n-a nimerit-o de obosit ce era. Ajuns în parcul central, lângă un rond de panseluțe, înșelat de lumina slabă a crezut că e vorba de un sens giratoriu. L-a înconjurat de câteva ori până când și-a vărsat o parte din conținutul stomacului printre flori, îngrășând pământul. S-a bârfit mult pe seama episodului din parc. N-am băgat în seamă clevetelile, în mod sigur că s-a exagerat. Și ce dacă a fost văzut discutând cu calul lui Ștefan cel Mare? Din cauza luminii înșelătoare de felinar chior, o fi crezut că e un cal în carne și oase, nu din piatră. Da, așa cred că s-a întâmplat. Trezind cu conversația aprinsă păsările din pom, ciripitoare, i-a trecut prin minte că acestea nu cântau suficient de frumos, așa că s-a apucat să le corecteze dirijându-le și fluierând ca un mierloi. În frunziș erau vrăbii, dar nu văd de ce n-ar putea să asculte și ele fluieratul mierloiului biped sprijinit cu spinarea de calul lui Ștefan cel Mare. Se proptise din motive bine întemeiate. După cum toți știm, Pământul se învârte, iar lui Sorin îi era teamă să nu amețească. Pentru cei ce se îndoiesc de calitățile sale de fluierător, trebuie să spun că în licea făcuse parte din cor, o dată chiar a fost cu colegii săi la Cântarea României, unde au interpretat piese tematice despre tractoare, macaralele în soare, cravatele de pionieri și viitorul luminos al țării. Spre patru dimineața i s-a părut că s-a gripat calul, pentru că tot pufnea și strănuta. A plecat să-i caute o aspirină și-un ceai fierbinte de mentă cu vin fiert și țuică fiartă, licori pe care le-a găsit, însă nefierte, și n-a mai apucat să le ducă prietenului său bolnav din parc, pentru că gustându-le să vadă dacă sunt bune, le-a tot gustat până când a răsărit soarele iar capul nu i s-a mai ridicat de pe masă decât când l-au scos chelnerii în stradă, însă atunci n-a mai putut să-l ridice de pe trotuar, așa de greu se făcuse.

În aceeași dimineață Iosif sforăia bine mersi în patul moale cu așternuturi albastre, în dormitorul cu șifonier alb, tabloul cu șatra de nomazi, vaza de cristal, goală, televizorul Sony, papucii de pâslă și fereastra cu geamurile sparte. Dormea bine. Singura problemă, neglijabilă de altfel, era că dormitorul lui nu avea șifonier alb, televizor Sony și nici așternuturi albastre, ci verzi, nu-și amintea de tablou iar apartamentul său de fapt nu era la parter ci la etajul trei, și în mod cert geamurile erau întregi și nu țăndări.
După cum vedeți, bancurile cu bețivi sunt inventate. Sorin și Iosif n-au sunat pe stâlpi, așteptând să le sosească liftul, nu s-au plimbat pe calea ferată și nici n-au făcut remarci necuviincioase despre înecați și băutorii de apă plată.


Alina Andrei