Patrick Călinescu


Bully And Pulley

 

Microsoft Romania
 

L-am cunoscut abia înainte și după decembrie 2005. Deci aș putea spune că nu-l știu de foarte multă vreme, pentru că sezonul schimbărilor pare să nu fi venit deja. Deci nu aș putea spune că mi-e deja prieten, cu toate că ne-am întâlnit de mai multe ori la scripeți și, așteptând la coadă să ne vină rândul pentru o nouă aprovizionare, am vorbit de fiecare dată și am ajuns la concluzia că nu poate fi cunoscut ușor, cu toate că lumea-l crede doar un bătăuș a cărui personalitate nu pare a fi un sit al suprafețelor psihotice, ci numai o suprafață, și ea fără contururi, cu toate că nu firea i-a lăsat-o așa, ci hazardul prin mijlocul căruia s-a filtrat definitiv totul despre el, prin înșiși ochii lui aparte, dar și prin ochii tuturor celorlalți, printre ai căror ochi se numără și ai mei. Nu-l cunosc de cine știe când și aș putea spune că-l știu cel puțin de când e strada pe care a transformat-o în biroul său particular unde primește audiențe și clarifică ambiguitățile locuitorilor ei. Nici o altă stradă, de altfel, nu poate rivaliza cu strada lui, nici o altă stradă nu-i mai mare și mai lungă, nici o altă stradă, de altfel, nu are istoria străzii lui, nici o altă stradă nu și-a pus într-un mod atât de apăsat amprenta asupra propriei sale istorii, nici o altă stradă, de altfel, nu este numai a veacului său, ci și a unui scripete, a cărui forță unică la audiențe și în timpul clarificărilor de tot felul, stă atârnată de un braț înalt cât două brațe de femeie. Și dacă nu am conversat suficient pentru a crede foarte multe despre el, am reușit să cred anumite lucruri totuși, și dacă prima impresie nu a fost de ajuns, imaginea sa a continuat să nu se șteargă totuși, și dacă nu m-ar putea ajuta suficient pentru a crede lucrurile pe care le cred, m-ar convinge să cred ceva totuși. În felul meu, nu cred ce mi s-ar putea spune, ca ipoteză de lucru, și nu mi se spun, dar sunt momente în care cred ce mi s-ar putea spune, nu ca ipoteză de lucru, și mi se spun. Iar când atenția la vorbele oamenilor ajunge la un nivel primejdios de jos pentru supraviețuirea mea ca om târșit în cuvintele din jurul meu, fac ce fac și mă programez pentru o altă coadă la scripeți. Anticipez aproape mereu cozile la care-și face apariția, și asta nu pentru că aș avea puteri supranaturale, ci pur și simplu pentru că lucrez la rându-mi pe stradă, dar nu ca el, și munca mea presupune să știu cam tot ce mișcă pe stradă, inclusiv el, cel mai flexibil dintre toți ai străzii, și asta m-a avantajat într-o asemenea măsură, încât am anticipat aproape toate cozile la care-a fost, și asta m-a făcut să nu ratez nici eu vreuna. Și astfel am reușit să-l cunosc din ce în ce mai bine, cu toate că era doar o iluzie avansarea mea din suprafață în suprafață, când el nu avea decât una, și ea fără contururi.
Merg mai departe. Și cu el e destul de greu, dar plin de recompense. Așa că mi-a pus în funcțiune toate capacitățile de anticipare de care dispuneam, așa că am aflat destul de repede următoarea coadă la care va fi prezent în calitate de cumpărător de scripeți, așa că nu am întârziat prea mult la întâlnirea cu el. În ciuda talentului meu de stors anticipări din viitorul imediat, nu am reușit să mă pun la curent și cu ce aveam să vorbim de data asta în ciuda naivității pe care nu o aveam decât în anumite condiții. Ce mai discutasem cu alte ocazii nu mai putea fi discutat din nou, pentru că prietenul meu s-ar fi plictisit și ar fi început să mă ocolească, iar eu nu-mi puteam dori așa ceva. Trebuia de aia să fiu extrem de inventiv și să vin la fiecare altă coadă cu subiecte nemaiauzite și cu tâlc dacă s-ar fi putut numai pentru el. Mărinimos în felul său cu el, nu suporta ideea ca și alți cumpărători de scripeți, care ar fi putut, din imprudență, să asculte exact lucrurile pe care le asculta el, să le și înțeleagă și să le mai și aprobe cu vreo manifestare corporală dintre cele cunoscute și funcționale. Asta îl înfuria nespus și, dacă nu m-aș fi dovedit inepuizabil în surprizele pe care i le ofeream, de mult nu mi-ar mai fi acceptat compania verbală pe care o aprofundam cu fiecare altă întâlnire cu el. Fără să observ, sezonul schimbărilor pare să fi venit deja. Nu mai eram același pe care-l puteam controla chiar și în somn. Nu-mi mai puteam programa visele și nu le mai puteam administra. Începusem de la un timp să am alte și alte vise, total diferite de ce voiam să visez, iar suma lor nu mai intra nicicum în calculele mele anterioare. Ar fi trebuit ori să inventez alte calcule, ori să renunț la el. Dar nu puteam nici una, nici alta, pentru că inventivitatea nu-mi stătea nici în puterea de-a calcula, nici în cea de-a mă lipsi de el. Devenisem de două ori neputincios, iar el începuse să observe asta. Noroc cu adevărata mea putere, care nu era nici matematică, nici cinică. Aș fi putut să mă opresc din cozi înainte ca el să-și poată exercita asupra mea formulele prin care voia să mă schimbe, dar n-am făcut-o și, dacă ar fi să mă-ntreb de ce am continuat să am o relație cu el, n-aș ști ce să-mi răspund, pentru că următoarea noastră întâlnire se apropria din ce în ce mai mult, iar vecinătatea ei temporală devenise primejdioasă pentru pornirile mele anticipatoare, iar dorința de-a rămâne neschimbat, capabil de-a anticipa cât de întins vreau, a-ncetat să mai existe în mine după ce-am stat la coadă. Asta s-a întâmplat după ce vremea dorințelor s-a stins definitiv într-un salut bărbătesc pitit după buzele fiecăruia dintre noi, pentru că nici unul dintre noi nu era, și nici nu ne-am schimbat din punctul ăsta de vedere, sentimental din fire. De fapt, și aici pun deocamdată punct relatării mele, singura slăbiciune pe care ne-o permiteam erau scripeții pe care-i cumpăram regulat la capătul fiecărei cozi la care am stat până la sfârșit.
Am ajuns la timp. Nici o secundă mai devreme, nici o secundă mai târziu. La țanc, cum se spune pe strada lui. Coada începuse să se formeze deja în numărul mare de cumpărători de scripeți care aveau să-i epuizeze și astăzi. Și nu mă mir, pentru că așa se întâmpla de fiecare dată când oamenii ăștia se adunau în cozile care-i duceau cu fiecare cumpărător satisfăcut mai aproape de împlinirea dorințelor lor anticipatoare. Și nu mă mir, pentru că se știa că vine el, bătăușul numărul unu de pe strada lui, să-și cumpere un nou scripete, dacă nu mai avea unul cumpărat la alte cozi, iar, când nu-i atârna vreunul de brațul său înalt cât două brațe de femeie, era semn rău. Și nu mă mir, pentru că nimeni nu voia să trăiască pe aceeași stradă cu el și sub semnul rău pe care-l anunța lipsa vreunei atârnări metalice. Și nu mă mir, pentru că toți i-așteptau cu nerăbdare ivirea și fremătau cu mulțumire în suflete în momentul în care s-a ivit în sfârșit. Și nu mă mir, pentru că, în loc să atârne ei de brațul său înalt cât două brațe de femeie în loc de scripete nou-nouț, mai bine să atârne scripetele nou-nouț de brațul său înalt cât două brațe de femeie în loc de ei. Logica era deci foarte simplă și la fel de simplu de urmat. Imediat cum îl zăreau, nările începeau să le vibreze în aer, de parcă ar fi fost niște cai cu ureche muzicală, iar când îl vedeau că vrea să-și facă loc în coadă, cu brațul gol, de care bineînțeles că nu voia să atârne nimeni, imediat coada din ei se re-dimensiona prin contorsionări succesive, până ce-și apropria noua dimensiune dorită de toată lungimea sa. Și oamenii, după aia, deveneau ceva mai guralivi, dar cu foarte mare băgare de seamă să nu plece urechea la discuțiile pe care le avea el cu mine, pentru că eu, inevitabil de fiecare dată, mă aflam la datorie, ultimul transplant al cozii pe care nu-l respingea. Și coada devenea în sfârșit ea însăși, iar scripeții puteau s-o străbată normal până la ultimul lor cumpărător.
Mi-am făcut loc printre oameni, arătând cu subînțeles la rever, unde-mi atârna o hârtie dreptunghiulară cu două cuvinte magice nu alta, pentru că, la vederea lor, coada parcă se despica în două interioare perfect izolate unul de altul de trecerea mea exterioară lor, iar oamenii se dădeau la o parte din calea mea, nu foarte lungă de fiecare dată, pe care puteam astfel s-o urmez nestingherit până ce oprirea mea la destinație o lipea la loc, ca și cum n-ar fi fost despicată niciodată.  M-am oprit în fața lui și i-am urat o zi bună și mi-am exprimat în cuvinte simple mulțumirea să-l văd din nou și nimic din ce-am zis la început nu părea să-l mulțumească, așa că, pentru un timp, am tăcut și m-am concentrat pe ce mai trebuia să fac să revin la vechiul eu. Era nervos și obosit și combinația asta îl făcea și supărat pe viață, iar când era așa, mai bine mă feream, oricât de magice mi-ar fi cuvintele lipite de rever. Am fost anticipator și m-am ascuns un timp în frustrările sale, pe care am putut astfel să i le analizez și să formulez chiar un posibil tratament care măcar se le mai scadă intensitatea, dacă nu va putea să le elimine de tot. Și cât am cotrobăit prin unica lui suprafață, am dat și peste centrul ei psihotic, care se afla exact în mijlocul brațului său înalt cât două brațe de femeie, lipsit momentan de centrul lui de greutate, care să-i contrabalanseze pornirile obișnuit negative. Și cum scripetele de care avea nevoie pentru a-și contrabalansa pornirile obișnuit negative și-l putea cumpăra la orice coadă, nu se punea problema că bătăușul nu-și va petrece după braț, la spartul ei sau chiar mai devreme, mecanismul respectiv. Nici nu voiam să mă gândesc la ce s-ar putea întâmpla dacă ar rămâne vreodată fără scripet, iar pentru asta și stăteam la coadă, să mă asigur că așa ceva nu-i posibil nici măcar teoretic, iar pentru asta și stăteam la coadă, să mă asigur că nu rămâne fără scripete nimeni și-n special el. Mă transformasem fără să vreau, dar poate cu intenția lui, în contragreutatea de care avea nevoie totdeauna pentru a-și tempera pornirile și, provizoriu, până-și cumpăra un nou scripete, mă spânzuram în locul mecanismului de brațul său și-i atârnam astfel de porniri cu toată greutatea și, de cele mai multe ori, pentru că mă îngrășasem anume pentru asta, chiar reușeam să reduc la minimum orice pornire care ar fi putut să depășească și lungimea celui mai lung scripete pe care l-a cumpărat vreodată. Eu nu mă transformasem de fapt în nimic, ci el mă transformase pe mine în lipsurile sale provizorii, pe care eu i le suplineam cu maximă eficacitate. Mă transformase, după cum vedeam, în singura pseudo-contra-greutate care avea asupra lui vreun efect și care-i putea ține în poziție verticală brațul înalt. Și asta cu prețul orizontalizării mele pe singura suprafață existentă și funcțională a personalității lui. Și asta cu ajutorul a două cuvinte parcă magice, care aveau darul să despice-n două orizontale perfect izolate una de alta de trecerea mea verticală și de atârnarea mea verticală de brațul său vertical orice coadă orizontală din oricâți oameni verticali. Nu sunt foarte sigur dacă este vorba despre dominația orizontalului asupra verticalului sau a verticalului asupra orizontalului, pentru că ambele dimensiuni ale spațiului mi se par a fi fost sensibil distribuite pe strada lui, dar sunt cum nu se poate mai sigur că nu poate fi vorba decât de faptul că devenisem de-a lungul cozilor la care-am stat chiar scripetele uman în persoană și-n mecanism.

 

Patrick Călinescu