Alina Andrei


Povești adevărate ce s-au petrecut în decembrie


Microsoft Romania
 


# Concert de colinde. Spectatorii sunt întâmpinați la intrare de o soprană revărsată în toate cele, decorată cu mătăsuri lungi până la podeaua de marmură. Negre și mov. Prin gesturi largi, somptuoase, împungând aerul cu bărbia, îi invită să se așeze pe scaunele rămase libere.
- Dumneavoastră doamnă, luați loc acolo, pe rândul 4!
- Domnule, nu stați după stâlp, n-o să vedeți nimic și e păcat!
- Tinere, locul de lângă dumneata e ocupat? Aștepți pe cineva? Atunci fă loc domnului.

Un sfert de oră sau chiar mai mult, spectatorii au fost dirijați întocmai ca o orchestră, însă în loc de ciupituri de coardă și acorduri grave de trombon, s-au auzit doar murmure, chicoteli înăbușite, paltoane groase dezbumbăcite și scaune târșâite pe podea. Începe spectacolul. Tinerii interpreți (studenți la Canto), aleargă pe trepte, în fața publicului, se învârt cu partiturile în mână, desigur, așa cum au fost învățați la repetiții. Din când în când (a se înțelege deseori), soprana îi împinge matern de la spate. Apoi din dreapta, apoi din stânga, în văzul tuturor. Din tot concertul, care a durat mai bine de două ore și ceva, mi-au rămas în minte doar frânturi palide din Cei Trei Crai de la Răsărit, note înalte foarte asemănătoare cu țipetele, precum și, din belșug, gesturile de divă excentrică și cumsecade ale maestrei care s-a comportat întocmai ca un tânăr regizor de teatru experimental. Lăsând la o parte morga și cumințenia unui concert obișnuit de colinde, și-a pus "actorii" să se cocoațe și să alerge pe trepte, să dea buzna în public. Încă din "actul I" s-a amestecat printre ei, la vedere, corijându-le ținuta, postura, ca în final să dirijeze și aplauzele publicului. Ieșind afară în aerul rece, buimăcită, nu m-am dumirit dacă spectacolul la care asistasem a fost de un grotesc sublim ori de un pitoresc înduioșător.

# În Brașov zeci de brazi, copaci de neam oarecare și tufișuri au fost decorați din belșug cu beculețe aurii. Mii de licurici care ar fi putut să strălucească în beznă, dacă și numai dacă în rest ar fi fost un întuneric deplin. Ca într-un șifonier închis, noaptea. Asta ar însemna ca felinarele stradale să fie închise (sau sparte), ca de la fiecare fereastră de casă, bloc sau magazin să nu se zărească strop de lustră, veioză ori neon. Dar nu s-a întâmplat și nici nu se va. La fel, nu cred că insomniacii au ieșit pe stradă să numere becurile aurii din pomi, în loc să se perpelească sub plapumă socotind oile. Și bine au făcut. Dacă ieși în pijama, în toiul iernii, povestea n-are cum să se termine bine, chiar dacă ai căciulă, mănuși și fular, plus papuci de casă. Să zicem că la trei dimineața, clănțănind din toate oasele străbați trei străzi, cotești la dreapta, până la primul pom împodobit. Începi să numeri: 1 bec, 2 becuri, 3, 10, 20, 30, 45, 70, te încurci în crengi și șiruri, o iei de la capăt. 1 bec, 2 becuri, 3, 10, 20, 30, 45, 70, caști, 80, 81, 84, caști și mai tare, 93, 97, 101 - te așezi în fund, pe un dâmb cald de zăpadă, pentru că ai ostenit. 102 becuri, 104, 109, sforrr, sforrr. Dimineața, măturătorii vor găsi trupul înghețat al unui nebun, chircit sub brad. Se va suna la ospiciu cu întrebarea dacă nu cumva le lipsește un pacient în pijama bleu cu dungulițe verzi.
N-ar fi ceva din cale afară de surprinzător. Dacă somnambulii obișnuiesc să se plimbe pe acoperișuri iar bețivii se odihnesc adesea în mijlocul șoselei ori pe calea ferată, de ce insomniacii n-ar putea să ațipească sub brazii împodobiți de Primărie?

# Un profesor de Muzică își închipuie că păsările din pădure și parcuri habar n-au să cânte după note și că falsează, băgând aceste stranii idei și-n capetele elevilor de la Liceul de Artă. Cu prima parte sunt de acord! Cintezoii, pitpalacii, privighetorile și cucuvelele nu știu să descifreze partiturile. Nimeni nu le-a învățat. Dacă o vrabie ar ciripi în fața mea numai acorduri de Ceaikovski, Brahms ori Debussy, cu ciocul strecurat în portativ, m-ar băga serios în sperieți. De fapt cred c-aș albi cu totul, într-o clipită, de teamă că m-au apucat auzeniile și vedeniile, și că prin urmare m-am țicnit. Nu țin morțiș să aud o ciocârlie cântând la Filarmonică arii de Vivaldi și nici un bâtlan arătos fredonând Boleroul. Fiind luat peste picior de elevi, profesorul ramolit și acru nu se încumetă să le aducă la oră rândurele în smoking, pe care să le oblige să cânte câteva game, cât să le demonstreze mucoșilor că bietele păsări - spre deosebire de el - sunt neputincioase.
În Cancelarie, la începutul lui decembrie, s-a auzit zvonul că la rubrica de Mica Publicitate, în presa locală, s-a publicat următorul anunț:

"Profesor la Liceul de Artă predau lecții de canto pentru începători, inclusiv pentru canari, peruși și sticleți. 200.000 pe oră. Telefon: 0727... ...". Se pare că elevii domnului profesor nu sunt străini de întâmplare.

 

Alina Andrei