Teatrul lui Caragiale. Inevitabilul Baroc.
De la Paul Zarifopol încoace dimensiunea histrionică a lumii lui Caragiale a fost frecvent comentată. În practică, efectele bizare apar când regizorii se grăbesc să îi citească în litera lor pe caragialeologi și să se supună necondiționat modei. Așa se întâmplă că vedem des cum Nae Girimea face cu ochiul publicului, pentru ca acesta să înțeleagă că el nu e un subchirurg de mahala, erotoman și farsor, ci marele maestru de ceremonii, un tip cu puteri oculte, netemător de pumnul lui Pampon și care se tulbură când Mița agită sticluța cu vitrion englezesc doar așa, din capriț,pentru satisfacerea unui pamplezir; cum Didina se agită ca o mașinărie cam nepusă la punct - dă din cap aprobativ indiferent de situație - ce scoate sunete într-un singur registru, acut-insuportabil, și, fără nici un dubiu, lipsită, prin voința unui obscur programator, de temperament; în fine, cum Lache, Mache, consoartele și progeniturile lor, tovarășii lor de petrecere a vieții etc. sunt cetățeni ai universului etern și atotcuprinzător și ca urmare poartă halatele de pacienți ai vreunui spital de boli nervoase din Antananarivo, beau extrase de plante cultivate pe Marte și, desigur, vorbesc sanscrita.
Mai încâlcite se dovedesc urmările tezei conform căreia Caragiale e contemporanul nostru. Când scriitorul a fost acuzat de superficialitate, Titu Maiorescu a atenționat asupra nivelului profund al creației sale și a prezis că aceasta va dăinui. La acea vreme opiniile liderului junimist au fost catalogate drept mofturi și ele așa au și părut în ceasul în care s-a stins Cosmosul lui Titircă & Co. Dealul Spirii a fost ras de pe fața Pământului, în locul său ridicându-se mândrul Palat al Parlamentului. Fioroasa Gardă s-a desființat; pentru a ne protegui contra unor coate-goale au răsărit firmele de monitorizare. Comediile nemțești de le joacă Ionescu la "Iunion", enervant de complicate, nu mai sunt - har Domnului! - la modă. Negustorii cu ambiț, soțiile lor rușinoase și rudele aparținătoare elitelor educate la pasion, consumă entertainment-uri cu mult mai străvezii. Totul s-a transformat; mai există posibilitatea ca dramaturgia caragialiană să reverbereze? Să fi avut dreptate inimicii lui Maiorescu? Nu, dacă suntem de acord că pe meleagurile noastre dăinuie schimbarea - entuziastă, nevricoasă și, inevitabil, în bine. Lipsiți de schelet, trăim într-o perpetuă tranziție. Jupân Dumitrache nu a terminat meremetul caselor, Constituția se cere revizuită iar și iar, iar bărbații nației încă îl așteaptă pe Rege să îi adune pe toți și să le spuie că așa nu se mai poate: unul să tragă hăis, altul cea, fără o lege a murăturilor deoarece, mă'nțelegi, nu te mai lipești de Disconto, ș. a. m. d. Suntem blestemați de Meșterul Manole să nu mai găsim în veci vreo Ană care să se lase zidită în ceea ce se surpă noaptea (ba chiar și ziua! .și nu oricum, ci în sunet de fanfare triumfale, sub ochii înlăcrimați de emoție civică ai demolatorilor calificați, înfiorați de constatarea că gata, s-a terminat cu trecutul oneros și întunecat, și entuziasmați de certitudinea că noul pastelat și diafan le va aduce un ce profit). Ne-săvârșirea românilor nu doare, mai mult: Caragiale ne-a învățat să râdem de ea, întreprinzând o cercetare asupra tabietului ca susținere a existenței. Baza comediei e trucul; adevărul trucat e de esență tragică. I. L. Caragiale nu este contemporanul nostru ci mai degrabă noi suntem contemporanii lui: am rămas, în datele noastre fundamentale, prizonieri ai ticurilor comportamentale observate de dramaturg; el a intuit, a analizat și a întruchipat trăsături elementare ale celor în mijlocul cărora a trăit, particularități nemodificate încă (de fapt, după cum se pare, imuabile). Între ele, una dintre cele mai influente se dovedește o fluiditate a caracteristicilor și principiilor congruentă cu nestatornicia. Istoria politică, militară și socială a ultimei sute de ani, indiferent de cum se explică ea, probează cu vârf și îndesat teoria caragialiană. La porunca prefectului, Pristanda dă ordin să fie umflat Cațavencu însă, din oportunism, (susține că) parcurge ca pe Biblie "Răcnetul Carpaților". Proprietarul gazetei nu mai poate trăi fără un loc în Cameră dar, de frică, la ordinul primei doamne a județului, pe care ar fi distrus-o fără a clipi din ochi, conduce manifestația în cinstea rivalului biruitor venit de la centru. Zoe, îndrăgostită de Tipătescu, tremură la gândul că amorul i-ar deveni subiect de scandal în capitala unui județ de munte și, în același timp, din ambiții sociale ce nu pot fi satisfăcute decât în orașul cu pricina, refuză să fugă cu amantul ei. Mai mult însă decât interesați, lași și vanitoși, eroii marelui scriitor sunt versatili, proteici și capricioși.
Inconstanța, obsesie a artistului, implică mișcarea la infinit și imprimă operei lui Caragiale amprenta Barocului. Conștiința personajelor că se află pe scenă nu exclude autenticitatea sentimentelor, gândurilor și manifestărilor lor, dimpotrivă, le mobilizează vitalitatea și le conferă farmec.
Teoreticianul, referindu-se la "Apus de soare", remarca între calitățile piesei vigoarea tușelor și exagerarea dimensiunilor; mai târziu, Paul Zarifopol, insista asupra înclinației avute de dramaturgpentru paiețerie.
Caricatura, definibilă prin măsuri mai mari decât cele ale modelului și prin liniile groase ale desenului, este, alături de conceptele lumii ca teatru și al vieții ca rol, altă cale pe care Caragiale a recuperat Barocul:
"Mă duc în manta-mi largă înfășurat ca Dante:
Când tactu-l bate-Apollo, maestrul meu divin,
Viața-i sinfonie, amorul - sfânt andante...
Eu cânt! Ce-mi pasă mie! Nu știu de unde vin,
Nici unde merg; traduc doar-un cântec din senin
În rime simboliste și abracadabrante!"
În paralel cu afirmarea geniului incisiv al scriitorului român, la Viena a lucrat pictorul Gustav Klimt, înrâurit în tinerețe de expansivitatea barocă a ornamentației din opera lui Hans Makart, cunoscut ca pedagog al istoriștilor austrieci. "Influența a fost una de durată, devenind evidentă mai ales când Klimt a tratat ceea ce Freud a numit <horror vacui> prin umplerea întregului fundal al picturilor sale cu o abundență de forme." [Gilles Néret, "Klimt", traducerea Constantin Lucian, București 2003, Editura Noi Media Print, pagina 11] Nenea Iancu simte și el fobia de sihăstrie și de aceea personajele sale, au n-au să întâlnească pe cineva, se duc în târg, își fac program de five'o clock, ies, dacă nu la vreo grădină, măcar la biserică, și tot ies, constituind o uniune a slăbiciunilor, lanț în afara căruia nu concep existența.
Ambii artiști uzează de elemente puse la dispoziție de estetica barocă dar vizând rezultate inscriptibile în canonul clasicismului. În "Muzica I" și "Muzica II" - 1895 respectiv 1898 - arta e personificată de siluete conturate pe fonduri ce amintesc bestiarul lui Abraham Mignon ("Natura ca simbol al Vanității", 1665-1679) și stilul plateresc atât de drag constructorilor și arhitecților spanioli de după Filip al II-lea. Bach folosește în "Arta fugii" o tehnică a dantelăriei bazate pe reluări și infinite nuanțări ale temelor, Caragiale aplică și el repetitivitatea, în utilizarea cuvintelor, gesturilor și situațiilor, obținând pe această cale tipurile consacrate în literatura română: frivola, demagogul, scandalagiul.
Și pictorul și dramaturgul ajung chiar să anticipeze hiperrealismul: "Portretul pianistului și profesorului de pian Joseph Pembauer" (1890) exemplifică elocvent modalitatea fotografică în care Klimt redă uneori fețele, în timp ce curiozitatea științifică a lui Leiba Zibal transformă degetele unui criminal în obiect de studiu și îl schimbă pe hangiul terorizat de iminența morții în observatorul obiectiv și nesățios al palmei ce se răsucește, se contractă și se dilată deasupra unei făclii - aprinse în noaptea învierii. Felul de decupaj practicat de cei doi are originea în gustul Barocului pentru trompe l'oeil; efectele țintesc fie realitatea unui pâlc de copaci ("Pădure de fagi" și "Pădure de fagi I" - datate cu aproximație în 1902) fie realitatea unui jurnal în care se consemnează evenimentele ce au marcat noaptea petrecută de scriitor la Grand Hôtel "Victoria Română": două cupluri chefuiesc într-un birt, înveselite de lăutari; un câine moare sub loviturile măturilor unor inși ce ar trebui să aibă în grijă curățenia urbei; o femeie e brutalizată de polițiști...
