Dan Iancu

 

Scrisori către a

Microsoft Romania
 




17.

mă întreb dacă semințele așa cum sunt ele?

într-un anume fel semințele asteaptă după ce ți-au fost sublimate în ființa-ți. le simți din cînd în cînd, pe vremuri schimbatoare, și asta numești tu durere. odată intrate-n tine, nici carnea, nici oasele, nici sîngele el însuși sămînță, nu mai pot a le scoate. rămîne să zaci închipuindu-ți cît de frumoase au să fie florile cînd tu vei fi pamînt.

elegiac și aproape patetic. nesimțit de amestecat între nimic și aparența de înțeles. încerci să împachetezi ceva care-ți stă pe răsuflare, știi că nu cred în suflet, într-un metaforică cerere de plîns. de fapt îmi spui că am pus în tine semințe de speranță, de unde dracu speranța "încolțește"? nu am de unde să știu. nu știu nimic și nu ar fi bine să te mai vreau, dar deseori nu am încotro. intotdeauna. și mă ameninți cu o moarte despre care nu știi nimic, presupui romantic că ar fi un soi de buric universal , cînd e doar o enumerare. săruturile oricum nu înseamnă sau nu se înseamnă. de ce ti-ai aduce aminte un sărut ca pe vreo profeție? o promisiune? nici măcar. în lumea ta ipotezele sunt pipăibile. metaforele au materie de frămîntat cu palmele, nu cu mintea. însăși rîndurile pe care le scrii sunt o interacțiune de obiecte mai reale ca lumea din juru-ți pe care nu dai doi bani. atunci pe cine iubești în jocul acesta masturbatoriu cu care te chinui? "cînd tu vei fi pămănt"? ești.


Dan Iancu