Adrian Mihalache

Nedumeririle lui Habarnam

      Ionuţ Sociu se întreabă, cu falsă ingenuitate, cum s-ar putea cupla teatrul cu multimedia ¹. A aflat că lucrul ar fi posibil doar din cărţi, din reţea şi din "poveştile celor care au văzut minunea". Lipsindu-i experienţa personală, nu vrea să ajungă în situaţia ardeleanului din anecdotă, care, atunci când vede pentru prima dată o cămilă, declară că "aşa ceva nu există". De aceea, preferă să-şi construiască mental (virtual) un spectacol de teatru multimedia, pentru a-l declara, în urma analizei, lipsit de viabilitate.
      Intruziunea mijloacelor tehnice în actul teatral nu datează doar de la experimentele avangardei clasice, cum crede Ionuţ Sociu. De îndată ce iluminatul uniform al scenei cu lumânări sau cu lămpi de gaz a fost înlocuit de proiectoarele electrice, am avut de a face cu o primă virtualizare a corpului actorului. Izolat printr-o rază de lumină puternică de clar-obscurul scenei, protagonistul străluceşte ca o imagine descarnată, de vis. În scena balconului, aşa cum se juca la sfârşitul veacului al XIX-lea, Romeo şi Julieta nu erau un bărbat şi o femeie, ci siluete luminoase pe fundal nocturn, sugerând idealitatea iubirii, nu tensiunea dorinţei. Avangarda clasică nu face decât să ducă mai departe (şi într-o altă parte) divorţul dintre interpret şi corp. Biomecanica lui Meyerhold, ca şi păpuşile lui Oscar Schlemmer, tindea să transforme actorul, în conformitate cu modelul tehnologic proeminent al epocii, într-un mecanism flexibil, perfect controlat. În zilele noastre, putem accepta, în principiu, ideea de personaj informaţional, complet virtualizat. Că teatrul s-ar altera, "pierzându-şi identitatea în timpul şi în urma mariajului nefast între artă şi ştiinţă" nu este decât o falsă temere. Orice evoluţie presupune alterarea, iar "hibridizarea" nu trebuie să sperie pe nimeni, căci teatrul a fost, dintotdeauna, "hibrid", combinând rostirea cu imaginea şi cu sunetul. De altfel, autorul recunoaşte că teatrul şi-a putut mereu "omogeniza ţesutul", chiar şi sub efectul "imixtiunii maşinilor". A făcut-o pentru că, departe de a fi o artă de sinteză, cum multă lume mai crede încă, teatrul este o artă de interacţiune, care creează, prin intermediul corpului actorului, sinergia dintre diversele mijloace de expresie, rezultând un impact global mai puternic decât suma efectelor parţiale. Problema care se pune este dacă, în absenţa corporalităţii, o asemenea sinergie mai este posibilă. Virtualizarea teatrului trebuie supusă acestui test şi nu ştim încă dacă-l va trece sau nu.
      Pentru buna organizare a testului, sunt necesare câteva clarificări terminologice. Teatrul a aparţinut dintotdeauna de domeniul "mediilor multiple" (multiple media), în sesnul că a fost o combinaţie de discursuri paralele, care foloseau canale diferite. Textul rostit, mişcarea, muzica de scenă, decorul, acţionau împreună, dar mereu unul dintre canale era predominant: replica, în teatrul "clasic", imaginea, în teatrul vizual, sunetul, în teatrul muzical. Din momentul în care canalele multiple sunt echilibrate, "balansate", astfel încât nici unul din ele să nu joace un rol de solist sau de acompaniator, avem de a face cu intermedia. Spectacole de acest gen s-au jucat şi la noi: Răzvan Ion a montat unul la Institutul Francez, Radu Afrim a făcut intermedia din Îngerul electric al lui Radu Macrinici. Multimedia presupune însă ca un singur discurs să îmbine într-o manieră unitară şi stilistic coerentă semne eterogene, toate având acelaşi suport electronic. În acest sens, teatrul multimedia există doar ca joc interactiv de reţea, în care participanţii spectatori îşi aleg ei înşişi rolurile şi costumele şi au iniţiative personale în dezvoltarea conflictului.
      Tehnologia informaţiei intervine însă în teatru şi altfel decât prin mecanismul tehnic al scenei. Posibilitatea de a trece printre texte prin navigare de la un document la altul sugerează ideea unui teatru care nu s-ar mai desfăşura liniar, pe aceeaşi scenă, ci simultan, în mai multe spaţii, lăsând spectatorului posibilitatea de alegere între ele. Hiperteatrul ca acţiune ramificată se poate combina cu virtualizarea, rezultând un teatru insolit, hipermedial. La Torino, Luca Ronconi propunea o ipostază de hiperteatru, obligând spectatorii să aleagă între săli după fiecare act. În România, la Teatrul Foarte Mic, Liana Ceterchi a pus în scenă Domnişoara Iulia de Strindberg, aşa fel încât vedeam nu numai ce se petrece în salon, ci şi ce se întâmplă în bucătărie, pe monitoare. Desigur că teatru şi hipermedia, după cum afirmă Ionuţ Sociu, nu poate însemna doar adiţiunea dintre teatru şi mediu electronic. Nu sinteza, ci interacţiunea, este problematică. Dacă această interacţiune se va putea realiza în afara corpului fizic, nevirtualizat, al actorului, rămâne de văzut. În fond, nici Ştietot nu-i putea răspunde lui Habarnam la toate întrebările.
PS Ionuţ Sociu mă citează, în articolul său, nu defavorabil, lucru care m-a încântat. Citind fragmentul, am fost alarmat de combinaţia dintre galimatie şi agramatism din textul meu. M-am temut că eram beat când l-am scris. Recitirea m-a liniştit. Citarea trunchiată are riscurile ei. Redau, prin, urmare, fragmentul integral:     
Naturalitatea, "viaţa", nu este decât o altă construcţie culturală, dependentă de loc şi de timp. Evidenţa că suportul electronic nu elimină cultura scrisă, aşa cum fotografia n-a înlocuit pictura, cinematograful n-a golit sălile de teatru, iar ciber-sexul n-a împiedicat acuplarea, n-ar trebui folosită abuziv pentru a afirma cu oripilare că "o cultură a mijlocitului, în sensul că face să triumfe mijlocul asupra scopului, tehnologia asupra artei, acesta este computerul nostru cel de toate zilele". Se ignoră faptul că mediul virtual este în măsură să ofere mai mult decât o informaţie utilă de tip "Pagini aurii" (mersul trenurilor, bibliografii etc.). Cunoaşterea, în toate formele ei  - literară, ştiinţifică, artistică - prezentă în ciberspaţiu, nu concurează cu cea vehiculată de mediile tradiţionale, valoarea ei ca noutate provenind din conştientizarea dimensiunilor sale culturale specifice. Discursul virtual are nevoie, pentru a deveni convingător, de o semiotică (morfologie, sintaxă şi retorică) proprie.