Radu-Ilarion Munteanu


Du-te, dorule, du-te, călătorule
(3)

Lui Mugur


Microsoft Romania
 

         Umbra de pe fruntea căpcăunului, putem să-i spunem așa, deveni cută. Făcu un semn, argatul tresări, îi conduse, binișor, pe frați, pe ușa opusă celei prin care intrase suita lui. Schiță un pas către geam, se răzgândi, făcu un semn, țigăncușa (cum i-am putea spune, oare?) cea mai subțirică, cu lungi plete negre și ochii la fel, semănând cu puștoaicele unui caricaturist de la Paris match, se repezi felin, în mult mai puțin timp decât ne trebuie nouă să relatăm, și-i așeză, lângă căminul de pe peretele opus ferestrei, jilțul din capul mesei. Căpcăunul se așeză, cu picioarele întinse, iar cele patru vietăți se așternură pe dușumea, în jurul cizmelor/ghetelor lui. Cea mai mărunțică, înveșmântată mai mult în claia de păr nisipiu, decât în ilicul și șalvarii de culoarea peruzelei, care-i lăsau buricul, ornamentat de inelușe subțiri, la vedere, dar sub un văl transparent, plimbă degetele fine, prinse în inelușe la fel de subțiri, cu mici peruzele, pe strunele unei gusle. Cumva înainte de a se putea auzi măcar un acord, ușa pe care intrase alaiul se deschise cu oarecare violență, împisă de brațul puternic al unei apariții drăcoase, față de care fecioarele din suită păreau, deodată, păpuși Barbie, dacă nu chiar claudii schiffer de mucava. Fruntea încăpățânată, foarte ușor bombată, despărțea șuvițe rebele, de un negru triumfător, mai apropiate de ale câpcăunului, decât de pletele linse ale vietății care așezase jilțul, de o pereche de ochi la fel colorați ca cei ai purtătoarei de guslă, adică peruzea. Dar, dacă cei ai vietății aveau un luciu de porțelan, aceștia din urmă priveau cu o intensitate stânjenitoare, iar apele lor băteau într-un transpa-rent sfredelitor. Restul, n-are nici un rost să-l descriem, toate erau la locul lor, dar, parcă, nu-și găseau locul. Oricum, în spațiul de sugestie rustico-medievală în care se mișcau cu toții, siliconul părea, har Domnului, necunoscut.
            - Ce-aud, tată? Pământeni? Pe moșia ta? Si aflu ultima? De ce nu mă chemă nimeni să-i văd?
            - Ce mare brânză ai avea de văzut la niște viermi de oameni? Nu-s decât, fie nevolnici, fie periculoși. Dar, dacă ții nepărat, uită-te pe geam. Și spune-mi și mie ce vezi.
            - Ce-mi văd ochii? Coasta e pe trei sferturi secerată. Să vezi, minune, tată, pe hărăbaia ta cea veche, de n-o mai scoteai din grajd, să nu se desfacă pe drum, e o drăcărie ce învârte niște coa-se. Astea taie câte un snop, un soi de arcan leagă snopul, iar un braț fermecat îl aruncă-n spatele harabalei, unde altă dihanie de fier, ptiu... na, dihania înghite bucatele tale, tată. Dar scuipă paiele pe-o parte și boabele curg în saci. O mână nevăzută leagă sacii și-i prăvale la marginea drumului tăiat de hărăbaie prin lan. Unul sfrijit, cu zvicăr pe nas, numa'nvărte nu știu ce șuruburi, iar di-hăniile de fier îl ascultă. Dar asta nu-i totul. Cine crezi tu că trage hărăbaia? Fiarele pădurii, înhămate și cuminți. Pe de lături, altul, mai rotunjor, numa' pleznește dintr-o biciușcă. Și fiarele-l ascultă. Și e călare pe cerbul tău țintat, cu stea în frunte. Al de care nici nu mă lași pe mine să m-apropii. Pare că toată traba o făcură ăsti doi. Și mai zici că-s nevolnici...
            - Numa' doi?
            - Mai e unu', da-l leniș. Sade la poala nucului bătrân, din vârfu' coastei, ăl din mijocul lanurilor.
            - Ce face?
            - Numa' șade. Zice din caval.
            În timpul relatării, fruntea căpcăunului se brăzda a grijă, în vreme ce ochii ageri se despărțeau : stângul se întuneca a grija frunții, dreptul lucea a zâmbetul discret de sub nas. Iși luă seama, că fata-l privește cu mirare și fața-i luă expresia ușor batjocorito-are cu care erau obișnuiți pe acolo.
            - Ce ți-am spus? Ferește-te de ei. N-ai ce vedea. Nevolnici, dar periculoși. Nevolnici că urmează, fără voie, porunca ce le-o dădui și, acultă ce-ți spun, n-ar putea-o împlini făr' de cavalul deșiratu-lui pe care-l crezi leniș. Și periculoși, ca orice slugă prea eficientă. Iar năzdrăvanul ce puse toată nebunia în mișcare, cu blestematul de caval, e periculos nu pentru puterea cântului, asta face parte din regula jocului, ci pentru că năzdrăvănia îl face să știe povestea mai bine ca noi, care nu putem decât s-o-mplinim. El poate s-o schimbe, dacă vrea. Nu's sigur că știe bine că poate. Și nu's sigur nici de testeaua mea de ace pentru cojocul lui. Hai, gătește-te pentru masă.
            - Iar?
            - Da' ce crezi? Jocul trebuie jucat. Și nu se joacă oricum.
            - Jocul nu se joacă acum, tată.
            - Cum? Ce-ai spus? N-am auzit. Când vorbești cu mine, nu mai bolborosi.
            - Mă duc, tată. Să ne gătim, dar, pentru masă.
            Ușile se deschiseră simultan. Ieși fata, intră argatul.
            - Gătiși?
            - Cum de nu, Stăpâne?
            - Bucatele, cum se cere?
            - Fierte cu somnoroasă culeasă-n fapt de seară. Te-or sluji până la capătul zilelor lor nevolnice. Alt dor n-or avea.
            - Și năzdrăvanului?
            - Fii pe pace, Stăpâne. Să am atâtea fire de păr în cap câți de ăștia, care se-ncred, am rostogolit cu târnu' prin cuptoru' Slă-vitei Tale Gospodării, nici de amărâta asta de căciulă n-aș avea trebuință. Bucatele lui îs fierte cu petale de Floarea Dorurilor, de-i zic pământenii sânger. Cavalu' i-o arde buzele, de nu l-o mai putea duce la gură, decât ca să e slăvească și preamărească.
            - Deh, fii cu băgare de seamă.
            - De partea mea, nici o grijă. Numa duduca Corina să nu ne'ncurce socotelile. Chiar îi musai să fie de față?
            - Și așa mă ocărî că n-o lăsai să-i vază. Stiu eu și ce-i poate pielea, doar nu degeaba îi os din osul meu. Și știu și c-o trage dorul de ducă. Dar, de n-aș lăsa-o de față, abia c-ar unelti. Si, la vederea mea, nici nu poate mișca și le abat și atenția viermilor de oameni. Du-te de pune masa.
            - Voia Ta, Stăpâne. Să ne gătim, dar, pentru masă.
            Ei, acu-i acu', Ceapraz, mormăi căpcăunul, trecându-și palma peste bărbuța cu câteva fire argintii. Niciodată n-am mai fost silit să pun totul pe o carte, dar să nu ne ferim de joc, dacă-i musau de jucat. Acu' s-alege. Puterea de vrajă a lu' Ceapraz, căpcăunul, ori vraja ce picură din cavalul dorului. Să ne gătim, dar, pentru masă.
            Vom trece peste spectacolul mesei din sala mare a conacu-lui căpcăunului, oricât de irezistibilă ar fi tentația descrierii unei scene pline de pitoresc, atât pentru cititor, cât și pentru narator. Mai ales de-or fi, cumva, la fel de gurmanzi. Dar, se vede că altu-i drumul prin poveste. E apropape de miezul nopții. Intr-un iatac alăturat, cei doi viteji, care mântuiseră holdele de secară, se cam foiau. Cunoscuta, de acum, voce iritată, graseie profesoral :
            - Ce-o fi în capul tău, Dorine? Atâtea bunătăți pe masă și noi să ne mulțumim cu o ceapă și-o coajă de mămăligă rece?
            - Bucatele erau drese. Nu și ale lor. Nu era să le iei din față, nici să stai de lemn. Cum eu am mai spus, din caval, amestecat cu gusla, cetera și dairelele țigăncilor, poate nici n-au băgat de seamă că nu le onorăm ospățul. Căpcăunul a vrut să ne ia fața, dar gre-șeala lui a fost că prea a umplut masa. Și le-a lăsat și pe țigănci să zdrăngăne. chiar, mă întreb, nu-l acompaniază și când trage apa?
            - Crezi că are apă curentă?
            - Nu văd ce l-ar împiedica. Dar, nu asta-i grija noastră. Trebuie să ieșim de aici.
            - Cum? Doar n-ai aranjat și asta.
            - Ba, da. L-am momit pe argat. Acum e convins că i-am lua locul. L-am făcut să înghită din bucatele pregătite chiar de el. Pentru voi. Iar vedeta asta de serial country nici nu știe de ce doarme așa de adânc. Pocitania o să ne scoață chiar prin iatacul lui. Toate celelalte uși le ferecase el, cu un descântec. Asupra căruia, nici cântecul meu n-avea nici o putere. Iar ca să ieșim de pe moșie, îmi tebuie ceva ce ține asupra lui.
            - Ești chiar așa sigur că doarma adânc?
            - Tu erai sigur că mașinăria născocită de ingineria ta o să meargă? Ori că Florin va îmblânzi fierele pădurii? Dacă n-o aveați asta în voi, eu, cu toată puterea dorului din cântec, nu aveam ce amplifi-ca. Chiar argatul, fără să-și dea seama, cu ochii beliți la miaunica cu gusla, a schimbat, la momentul ales și. la sugestia mea, două tipsii. abia atunci ați fi putut să va-nfruptați, dar n-am vrut să risc să schimb consem-nul, să vă zăpăcesc. Plus că putea lua numai unul din voi.
            Cei trei frați intrară în sala cunoscută. Imediat, cele două uși se deschiseră, iarăși, sincron. Pe cea dinspre acareturile căpcă-unului apăru Corina, care-l luă de mână pe Florin și-l duse, bini-șor, dar ferm, către cealaltă. Se încrucișară cu argatul, care, făcând drumul invers, îi conduse pe ceilalți doi, spre interior. Ușile se in-chiseră la loc, neauzit și la fel de sincron, lăsând sala cunoscută pustie.
            După o vreme, Sorin și Dorin pășeau pe un teren cam pâr-jolit, fără reperele unui drum. Gesturile lor erau, deja ale unor oameni care au trecut prin oarece împreună. Dialogul lor mai păstra ceva din tensiunea primelor scene, mult topită de căldura faptului de a fi umblat împreună.
            - Nu înțeleg și pace. De ce-ai lăsta-o săl ia?
            - Pe Florin?
            - Nu, pe maica Tereza. Incetează să mai faci pe prostul cu mine. Prin chiar acținuile tale, pe care încă nu le înțeleg, n-ai făcut decât să mă ajuți să-ți dovedesc că aveam dreptate. Tu știai toate aiurelile astea.
            - Lasă asta, acum. Dacă n-am spus-o, ți-o repet. Nu știam, dintru început, nimic mai mult decât tine. M-am adaptat, doar, mult mai iute ca Florin, față de care tu ai găsit cu cale că ești dator să-ți păstrezi bățoșenia. Mi se pare că ți-a și spus că știința lui e mai înțeleaptă.
            - Nu mi-ai răspuns. De ce-ai lăsat-o să-l ia?
            - Îți plăcea Corina?
            - Mmh, o fată de la țară, la urma urmei. De ce?
            - Ca să văd dacă ți-ai dat seama cu ce ochi se uita Florin la ea. Dacă nu ți-ai dat seama, la ce mai întrebi de el?
            - O să-l mai vedem?
            - Depinde. Pe tata mai vrei să-l vezi? Mai vrei să-l vedem? Faci deosebirea? Cu Florin te vedeai înainte?
            - N-o mai face pe lupul moralist, Dorine. Uite, nici Prâslea nu-mi mai vine să-ți zic. Stii bine că n-aveam timp, nici eu, nici el. Dar știam, amândoi, că fiecare e acolo unde-i e locul și face ce știe. Tata? Poate că-l înțeleg și pe el. Dar cine ne-a învățat că fiecare trebuie să facă ce știe și, asta, cât mai bine, fără să tragă chiulul, nu el? Cu cât puneam mai abitir în practică ce ne învățase el, cu atât mai greu era să-l vedem mai des.
            - Dar el nici nu dorea asta mai mult decât de Sărbători.
            - Știi, la fel de bine ca mine, care e realitatea. Lumea în care ne vedem de treabă, cum știm mai bine, are alte sărbători. Și atâta timp cât lumea asta rămâne așa cum e, statutul sărbătorilor care, pentru tata, încă sunt sfinte, iar pentru noi, nu-s mai mult decât umra unei copilării de care nici nu prea avem cum să ne aducem aminte, dacă ne facem treaba cum trebuie, rămâne... mă rog, cel care este. O rădăcină tradițițională, oarecum folclorică, tolerată, dar nicidecum încurajată. Dar, ce-ți explic eu, ție? De fapt, nici nu știu exact ce meseria ai. Culegător de folclor? Activist cultural? Pierde-vară?
            - Când ți-a fost de folos cântecul cavalului, să ai chiar curajul să incropești mașinăria cu care să ne salvăm capetele, nu erai curios ce meseria am? Fie, tu vrei, mereu, să înțelegi. Cine nu vrea? O să înțelegi sigur, singur, după ce o să-ți redau scena care-ți lipsește :
            Suntem în cămara fiicei căpcăunului, în intervalul cuprins între spargerea chefului și momentul părăsirii, diferențiate, a sălii, de către ceo trei frați. În cămară, față în față, Corina și Dorin. Evident, ultimul n-a ajuns aici "de son gré". ar, nici nu s-a împotrivit din rărunchi.
            - Scoate-mă, de aici !
            - N-aș crede să fii pământeancă.
            - Și? Doar pe o pământeancă ai scoate-o?
            - Da' ce-i aici? Foc? Pușcărie? Ești la tine acasă.
            - Sunt în casa tatălui meu.
            - Și nu ești de aceeași seminție cu el? Ce e fata unui căpcăun? Căpcăuniță? Ca să nu mai discutăm că nici nu prea știm ce-i aia un căpcăun.
            - Las' că te-ai descurcat binișor cu el, batăr că nu știi ce-i aia. Progenitura unui căpcăun e alcătuită la fel ca cea a nuni lup, sau a unui armăsar. Ai întâlnit, poate ai și îmblânzit deja, catâri, sau corcituri de câini cu lupi. Sau, chiar cu vulpi. Sunt o sălbătăciune. Și dorul picurat din cavalul tău m-a îmblânzit.
            - Ai avut, se pare, destul timp să te răzgândești, de când m-ai făcut leniș.
            - Ba, de loc. Fără decât numa' că nu puteai auzi ce-am vorbit cu tata. Ori are el dreptate, că tu nu numai că știi povestea, ci o poți și schimba. Iar dac-ai auzit, treaba ta cum, n-ai auzit cum am spus-o? Tatei nu i-ar fi scăpat, de n-ar fo fost așa de preocupat de năzdrăvănia ta.
            - Și tu vrei să profiți de schimbarea poveștii, sau, mai știi, să mă momești s-o schimb. În favoarea ta. Atâta că nu știi că nu pot schimba aiurea, oricum. Nu pot schimba povestea decât în ea însăși, nici nu știu cum te-aș putea face să înțelegi. N-o pot trăda. Povestea, orice poveste, e așa cum e. Felul în care o pot schimba eu... povestea rămâne tot ea. Un înțeles al ei, sau altul, ies mai în față, se mai ascund. Nu te pot face fotomodel, nici măcar miss Recolta. Nici nu te-ai simți la largul tău.
            - Dar, m-ai putea face tovarășa ta de călătorie. Numai să vrei.
            - Te-ai plictisi, mai repede decât crezi. Uite, o să ți se pară un clișeu uzat, de o banalitate zdrobitoare, dar locul tău e aici. Și aparții locului. Nu numai că te-ai plictisi, ori că nu te-ai simți în pielea ta. Mai rău. te-ai ofili. Ochii ăștia, în care, dacă n-aș fi, cum bine ai spus, un soi de pribeag, m-aș afunda, ca-n talazurile de gheață arzătoare ale lui Okeanos, s-ar stinge. S-ar închide. S-ar preface, nu de-odată, astai cel mai greu de îndurat, în mărgelele de peruzea cu care privește pisicuța cu șalvari și guslă. Și nu-i vorba numai de pribegia mea. Să nu-mi spui că n-ai băgat de seamă care dintre noi n-a scos batăr o vorbuliță, de când te-a văzut.
            - Nici nu spun, n-aș fi ce-am spus că sunt. Fără decât numa' că fratele tău nici nu-i alta decât noi, măcar că-i pământean. Cum vrei să mă atragă? Eu vreau să plec. Poate că habar n-am cum e la voi, poate că nu-s decât închipuiri născute de patul prea strâmt, poate că, pentru mine, lumea voastră-i de poveste. Dar, dacă nu trăiesc batăr o clipă povestea asta, o să-i duc dorul, toată viața, o să-mi umple visele, o să-mi strice somnul, o să-mi strice și mai rău zilele, n-o să mai suport mirosul bălegarului pe care trebuie să-l împrăștii pe brazdă. Cum vrei tu să pot vedea ochii cu care mă privește fratele tău, dacă ochii ăștia, cinstiți altfel, nu-mi promit batăr o clipită de...altceva? Tu, pribeagule, poți hotărî dacă  vrei să mă iei cu tine în pribegia ta. Iar de nu, putem comprima o viață de pribegie printre lumi, într-o singură clipă. Dacă crezi că trebuie să-l văd pe fratele tău, cum mă privește, îmi datorezi clipa asta.

(continuarea în numărul următor)



Radu-Ilarion Munteanu