Alina Andrei


"Urme de pași sub apă"


Microsoft Romania
 



În toate fotografiile pe care le-am văzut cu scriitorul Stig Dagerman, acesta zâmbește. Larg, cu ochii plini de viață, sau cu buzele lipite, oarecum oficial dar nu scorțos. Avea 31 de ani când s-a sinucis, în noiembrie 1954. A murit în automobilul său, în garaj. Cu câțiva ani înainte (în 1948), publicase romanul "Urme de pași sub apă", în care personajul principal are tentative neizbutite de suicid. Aparent cartea are happy-end, timid - e adevărat - cu venele tânărului cusute de medic, cu vorbe despre sobe călduțe, flori de gheață pe fereastră, cuvinte simple despre afecțiunea stânjenită a tatălui, obrazul amantei și genunchii logodnicei, dar toate acestea sunt ca niște urme de pași sub apă care dispar la prima învolburare. Nu spun că există o legătură puternică între depresia personajului principal și sinuciderea celui care l-a plăsmuit. Nu pot pentru că nu l-am cunoscut și nu-mi place să-mi dau cu presupusul despre ce a simțit când a scris cutare frază, când a închis ușa garajului, când s-a urcat în mașină, a pornit motorul inhalând gazul de eșapament. M-aș simți neghioabă să bat câmpii despre "fiorii reci" care l-au cuprins înainte "de-aș fi încheiat socotelile cu viața", despre "strigătele mute de ajutor", expresii des întrebuințate când este vorba despre un sinucigaș.

Personajul lui Dagerman e arătat la început singur sub o lustră, cu ochii umflați de plâns, într-o încăpere plină de oameni șoșotitori. În ultimele pagini e în camera sa, convalescent, privind în tavan, spre podeaua vecinei unde tropăia un copil bolnav. După moartea mamei, tânărul său fiu - Bengt - e tot mai obsedat de curățenia lui sufletească și de murdăria celor din jur. Tatăl primește telefon de la amantă chiar la parastasul femeii proaspăt îngropată. În timp ce nevasta îi mai trăia, bolnavă fiind, îi dăruiește o rochie roșie, cu câteva numere mai mici. Știa că nu o va purta niciodată și că după ce ea nu va mai fi, o va putea dărui metresei. Fiul își urmărește cu ură tatăl, are o legătură cu viitoarea mamă vitregă, în tot acest timp încercând să se răzbune pentru răul care i se făcuse, "savurând acea bucurie pe care numai puritatea ți-o dă". Inevitabil realizează că nici măcar mama sa, gospodina cumsecade cu picioare groase nu a fost pe deplin "curată". Murise stupid în măcelăria din fața casei. Zăcuse pe dușumeaua plină de rumeguș în timp ce măcelarul, cu spatele la ea, ciopârțea un berbec. La înmormântare au fost puțini oameni, și nici unul, în afară de fiu, n-o iubise pe moartă. Obsedat de puritate, tânărul descoperă șocat (sau se autoconvinge singur), că maică-sa avusese un trecut "mânjit". Își amintea de-o șoaptă aparent nevinovată de-a femeii, adresată unui bărbat pe nume Erik, surpinsă prin ușa întredeschisă pe când avea 12 ani. "Nu, nu, nu acum, suna șoapta aceea; s-ar putea ca Bengt să-și dea seama!". Bărbatul se ridicase de pe canapea, ieșise pe ușă și nu s-a mai întors niciodată. "Ceea ce nu trebuia eu să știu era pur și simplu că acel necunoscut Erik era amantul mamei".

Drama lui Bengt, care în final îi va deveni și justificare, era că nu se putea bizui pe nimeni, toți din jur fiind "murdari". Începe să-și suspecteze și propria logodnică - Berit - o ființă bolnăvicioasă cu mâinile reci, care pe tot parcursul romanului plânge înfundat sau își strânge paltonul în jurul trupului frigid.

"Există în întreaga lume un singur om pe care Te poți bizui și acel om ești tu însuți. Înfricoșător este acest gând, dar după ce l-ai gândit o dată, observi că este în același timp liniștitor. Atâta timp cât poți să ai încredere în tine însuți nu este, de fapt, nimic pierdut".Pentru că iubita tatălui nu știa că poartă pantofii și rochia femeii moarte, era "pură", însă numai după ce Bengt se îndrăgostise de ea se curățase de "murdărie". După ce făcură pentru prima dată dragoste, au vorbit "liniștit și fără amărăciune" despre cei "doi bieți străini, cărora nu este permis să le facem vreun rău", părintele și logodnica tânărului. "Cei ce se iubesc așa ca noi, sunt curați", îi spune Bengt viitoarei mame vitrege, proaspăt ieșită din așternuturi. "Abia acum am înțeles ce înseamnă puritatea". Poate că nu întâmplător tânărul cu omoplați ce "îi străpung pielea ca niște începuturi de aripi", nu realizează că se înfundă tot mai mult în mocirla pe care o ura. Devenise la fel de impur ca cei din jur. La un an de la moartea mamei, cei patru: Benght, Berit, tatăl și proaspăta sa soție, sărbătoresc pe o insulă înconjurată de ghețuri. Tălpicile săniilor strălucesc afară. Sunt minus 32 de grade în timp ce tânărul caută o cracă zdravănă, de care să se spânzure cu lesa câinelui. Craca se rupe. Intră în casă și-și taie venele în fața tuturor, cu briciul tatălui care terminase de curățat perele pentru desert. "Se produce apoi o agitație aproape comică, a cărei cauză n-o pricepe prea bine. Cei trei aleargă unii în jurul altora. Numai el stă liniștit. Cu un sentiment de pace și mirare, simte cum viața se scurge din el cu fiecare pulsație a venei secționate. E atâta liniște când începi să mori, încât tulburarea celorlalți ți se pare aproape ridicolă". De citit neapărat scrisorile din februarie, martie, aprilie și mai, "din partea lui, către el însuși".

 

Alina Andrei