Bianca Marcovici

 

Microsoft Romania
 




Petale

Te porți ca un personaj agresat
de propria-ți conștință.
când stai pe scaunul rotativ
crești în fața calculatorului
te presupui gigant... ia o batistă și fă-i noduri!

Eu nu scriu poeme de dragoste,
îmi zici... uitând chiromanția tălpii
ființei pe care ai adorat-o, spălând-o în lacrimi.
Te minți
și mă minți.
Franjuri la o perdea mototolită.
Porție de bine pe care o îngurgitezi
numai să mă arunci pe mine în siropuri
inventate.

Te lepezi prea usor de chiromanția vieții.
o refuzi
ca pe o sarmală în foi de viță,
verde închis cu filigran de sevă adâncită,
îmbătrânită.
zgrumțuri fărămițate româno-ebraică,
silabe amestecate.

Degustă-mi vinul aromat
de lacrimi.
Savoarea-ți va rămăne întipărită
Tocmai acum
Într-o anumită zi... când Marea Moartă-i
Caldă, în mijloc de toamnă.
Atingerea...
Fața ta nu e fructul pe care mi l-am dorit.
E atât de aspră... necatifelată.

De plinul lucrurilor spuse mi-e frică
De carcera în care zac închisă de cuvântul
Prietenie.


Poemul e pruncul născut
de cea care poate da viață.
Rezervele de care vorbeam
Nenăscutul meu e în mâine,
pârguiește
Chiar dacă tu
Vei fi o fărâmă din visul uitat
în acea dimineață de noembrie.

 

Scrisori filigranate de noembrie

să-mi rașchetez iarba sărutului.
trebuie să-ți scriu cu degetele pierdute ale cuvântului.
virtual există, mai comunică cu tine. scriu în locul meu, mă sufocă cu înțelesuri la ora matinală dându-mi soluții, expediind la "prima mână" scrisori filigranate de flacăra chibritului.  trebuie să le dezinventez să le monopolizez să mă asculte degetele astea perfide, ce-mi prelungesc agonia scrisului, parcă cu ciuda poetului căzut în groapa cu lei. se cațără să mai prindă colțuri de perete abrupt. 
pentru tine oricum ce ele scriu n-au sensul profund al dezrădăcinării.
bastardul ce-mi vizitează somnul aruncându-mă de pe patul memoriei.
poemul e indecis precum fulgul rămânerii cu tine.
să discern apropierea, ghem de amintiri ce se deapănă amețit de mișcare.

 

Așteptându-ți fructul

dacă ai ține la mine
cum eu înmuguresc
asteptându-ți fructul
legănat de vântul rebel, stropit cu roua
dimineții
dacă tu ai înțelege
nevirtualul din păstrarea cuvântului
dacă migala sufletească
ți-ar scoate ochii minții
să mă rogi să fiu
să mă rogi să te mângii
să mă cuvânți înaintea atingerii
dacă... rostul trecerii vremii
și-ar îndeplini misiunea.

 

Poem cu picioarele desculțe

odată cineva m-a dorit cu ardoare
distanța, curbura spațiului
nu l-a împedicat
să-și închipuie inima mea
albastră
ca un fruct neoferit, necitat de eclipsele
omenești,
doar mângâindu-mă
în cuvinte. cântarea cântărilor de rodie gustând
mi-am închipuit stâncile roșii
ca niște soldați la poarta dragostei.
mai târziu el nu și-a recunoscut
cuvintele sale. le-a respins...
le-a scurtat. le-a pierdut
printre mormine de cuvinte
alungate.
a dat vina pe astre, pe mine...pe moarte.
i-am iertat regreul de a mă dori.
poate calmul poetei i s-a scurs printre degete
ca nisipul în clepsidra fetei morgane
Bolero de Ravel măcinat
prin mașina de carne,
caravane înghițite de furtunile
de nisip ale memoriei.
nimic de repetat.armonia e concepută
ca o floare de cactus.
dorința e  ca o floare  de cactus
ține
numai o zi

 

Bianca Marcovici