Paul Vinicius

Fereastra cu muşcate (11)

Un roman de parcurs ruta Bucureşti-Paris-Lisabona-N.Y.
şi retur înot, în ascensor, în pat,
sau râzând în hohote la pereţi

Elevii, studenţii şi cadrele didactice de prin şcoli generale şi universităţuri, intelectualii rafinaţi sau oamenii grăbiţi cu duhul, misticii înrăiţi căutători de simboluri şi până şi copiii preşcolari ahtiaţi să citească - aceştia toţi laolaltă, dar nu deodată, ci pe rând (adică pe măsura apariţiei cărţilor ce i-au purtat şi îi poartă numele pe copertele lor) -, cam toţi i-au reţinut numele Doinei Ruşti încă de prin 1997, numai noi, confraţii întru literatură, numai noi habar nu aveam cam cu ce am putea asocia acest nume, cel puţin până în anul de graţie 2004 (hai, 2005 - că şi ăsta tot de graţie o să fie, cu tranziţia noastră cu tot, cu bugetul nostru cultural cu tot, cu hărnicia difuzării cărţilor cu tot, cu lenea noastră de a citi cu tot - în favoarea telecomenzii teveului cu 25-35 de canale). Şi asta numai fiindcă Doina Ruşti este un personaj total atipic spaţiului literar dâmboviţean sau al altor spaţii mioritice mai mult sau mai puţin riverane. Vreau să spun prin asta că, în loc să îşi plimbe apetenţa filologică prin cenacluri sau foi literare mai zgomotoase sau mai apatice, în loc să îşi dea drumul în gura orgoliului literar (evident şi înnăscut), în loc să participe cu vârf şi îndesat la dulcea şi draga noastră boemă scriitoricească, Doina Ruşti s-a ascuns îndărătul unor dealuri de cărţi pe care le-a macerat încetul cu încetul, până ce din mâna ei au început să iasă dicţionare de simbologie, exegeze culturale, manuale pentru liceu, studii şcolare, cărţi pentru copii şi cursuri universitare. Până în toamna lui 2004, când, printr-o întâmplare mai mult decât întâmplătoare, am ajuns să o întâlnesc şi să primesc de la autoare primul ei roman, intitulat Omuleţul roşu , Ed. Vremea XXI, 2004, nimic, dar nimic nu am ştiut despre Doina Ruşti şi nici despre cele aproape 40 de titluri semnate de ea - este adevărat, lucrări mai mult de compilaţie şi aparţinând mai mult unui spirit poliglot decât unuia creator, literar vorbind. Cum nu e cazul aici, în această rubrică, nu voi pomeni nimic din lungul şir al acestor titluri nebeletristice - prietenii Internetului le-ar putea găsi chiar ei, de vor fi împinşi de curiozitate, pe site-ul personal al autoarei care poate fi detectat cu uşurinţă pe Google -, vreau totuşi să remarc faptul că debutul literar absolut al Doinei Ruşti, deşi neconcludent (un mic poem în anglo-americană), s-a produs la fel de atipic, adică în paginile volumului intitulat Under a Quicksilver Moon, editat în 2002 în SUA, de Library of Congress.

Aşa cum cititorii fideli ai revistei Agora On Line ştiu deja, n-am să mă lungesc şi nici cartea nu am de gând s-o povestesc, fiindcă rostul acestei rubrici nu este de a ţinti autorii cărţilor în discuţie prin carabina cu lunetă a unui critic literar - care, de altfel, nici nu mă revendic a fi -, ci de a oferi un turn de veghe asupra cărţilor şi autorilor lor care merită atenţie, iar din acest punct de vedere, Omuleţul roşu şi Doina Ruşti merită toată < osteneala > , fiindcă romanul în discuţie este mult mai mult decât remarcabil, fiind una dintre apariţiile de primă mărime ale avalanşei care s-a abătut anul trecut peste capul fericit al prozei române, în timp ce tot făcea el cristiane şi tumbe circăreşti pe pârtia intrării în Europa. Nu am să spun decât că este o carte dictatorială de care nu prea mai poţi scăpa, odată ce ai parcurs primele trei pagini (din faţă). Am să mai spun că m-am îndrăgostit (asexuat) de autoare şi că am o încredere nimfomană în talentul, curajul, originalitatea, inteligenţa, vâna, ironia, autoironia, sarcasmul, naturaleţea, autenticitatea ei de scriitor. Şi i-aş transmite pe această cale toată recunoştinţa mea pentru acele nopţi albe dar fericite la care m-au supus paginile ei. Bine ai venit în literatura română, Doina, şi nu uita să îţi urmezi destinul.

Nu pot totuşi încheia aceste rânduri fără a-i da potenţialului cititor un cât de mic şi ariadnic capăt de aţă prin tot acest talmeş-balmeş (cam poetic, cam poetic - trebuie s-o recunoaştem) care mi-a ieşit ; astfel încât îmi voi încheia acest tur verbal de bicicletă cu o vorbă de-a editorului, a redactorului de carte (sau, să fie a autoarei ?), inscripţionată pe coperta a IV-a a cărţii, vorbă din care nu veţi pricepe mai multe decât ceea ce v-am spus eu până acum decât să puneţi mâna să citiţi :

Romanul povesteşte despre iubire, Internet, Platon, mesaj subliminal, chat-uri şi întâmplări neobişnuite, despre omuleţul roşu, dar şi despre ţara în care trăim.

Multe dintre personaje sunt oameni reali care iau parte la poveste sau care doar se intersectează cu ea.

Dar există şi multe personaje de ficţiune.

Şi unele şi altele fac parte din lumea aceasta. Iar dacă nu le-aţi întâlnit încă, nu înseamnă că nu le veţi întâlni niciodată.