Liviu Nanu

 

se făcea că eram transparenți

se făcea că eram transparenți fără motiv
ne puteam zări ultima cafea și doar un colț
dintr-un vis agățat cu un țipăt de umeri
pe bulevarde zburdau o mie de vidanje albastre
cu număr de provincie
sunt ale noastre sunt ale noastre strigau copiii străzii
din desenele pe asfalt cum arată românia în
anul 3000
noi ne continuam drumul în cerc toți ne încurajau
ne spuneau că suntem aripa tânără
a unui copac tăiat din greșeală
stăteam toți pe borne scria kilometrul 45 dus-întors
nu era capăt de drum mai aveam de mestecat
câteva lacrimi
câteva fire de timp
pe urmă ne priveam în oglinzi ovale eram tot noi
pendulând între două spaime
între două șoapte

mai ușori însă.

simbioză

am o plantă în hol. de fiecare dată
cînd trec prin dreptul ei
mă ciupește de mînă
mici zgaibe discrete adunate în timp
un ciudat tatuaj
să-mi rămînă

cred că și-ar dori să o bag în seamă
un fel de a-mi spune că este geloasă
sau poate intuiția ei vegetală respinge
de teamă
iubirile mele pierdute
prin casă

de un timp a-nceput să pălească
luînd o nuanță de galben bizară
dar nici eu nu mă simt tocmai bine
dacă voi muri
probabil și ea
o să moară

mi-aș dori cineva s-o planteze deasupra
și s-o ude în zile senine
am putea face schimb de fluide și gînduri
eu din ea
și firesc
ea din mine

 

Liviu Nanu