Bianca Marcovici

 

Scrisoare pentru poetul ideal

Uneori îmi pun blacheuri la pantofii noi
Să-ncerc să mă iei în seamă cu puțin zgomot
Liniștea obosește trebuie să zumzăie ceva în surdină
Să-ți aminesc, inteligența unei femei nu-i ascunsă sub plapuma nopții
în clipa imaginată orgasm.
În visul de trecere spre zona interzisă a paradisului terestru
Dar eu m-am scăldat în visul de a nu te dori
în felul meu chiromanția dragostei e atingerea clapelor de plastic
într-un ritm nearmonic
atunci mă desprind de tine

"trupul cuvintelor" tale se destine
iar eu îmi rezem capul de inima ta cât o oază!
Am în poală un fir de nisip care încolțește
Tu ești tatăl cuvintelor mele.

Tu străinul ce presupui insiprația mea
la mii de kilometri
Spală-te pe dinți că-ți pute gura
Ți-e frică de lacrima iubirii căzută-n paharul cu bere
Puteam să ți-o șterg de pe fața-ți străină
Dar nu.
Viața pîplpâie prin poem
Iar tu n-ai acces
Pete negre pete albe
Povara de a te știi
s-o porți ca un steag frunză uscată
eu nu mă răzbun

cuvântul e miere albastră
doar tu poetul ideal o să-nțelegi
cum eu-ți simt pulsul tatălui,
s-a stins,
dar tu, tu ești!

 

Legamântul poemului

Să mă scald în apele mele
să nu fiu buretele nimănui
să mă scald în apele mele
fără a accepta de nevoie
să joc rolul silnic
pierdută în registrele obligatorii
acolo
unde câmpul e semănat mecanizat de păsările mecanice
iar pe stâlpii de tensiune
se atârnă rufele murdare ale nemuririi încropite
de cifre restante.
să mă scald în marea mea din Golful Haifa
neadormită, mîngâiată de vîntul sofisticat
așteptând acel nedefinit semn
al înțelegerii constante
să mă scald pur și simplu
în adevărul pământului roșcat.

Bianca Marcovici