Alina Andrei


Povestea unui om cu un singur rinichi


 

Într-o zi am cunoscut un om. Unul normal. Avea un cap, doi ochi, un nas, două urechi, două picioare, o inimă, doi plămâni, stomac, două mâini, mațe, un rinichi, un creier, un ficat, o splină, un gât, o vezică. Și păr în cap. Deci nimic ieșit din comun, un bărbat ca oricare altul de pe stradă sau din autobuzul 17. Înainte de a-l fi cunoscut, fusese și mai normal. Avusese un cap, doi ochi, un nas, două urechi, două picioare, o inimă, doi plămâni, stomac, două mâini, mațe, doi rinichi, un creier, un ficat, o splină, un gât, o vezică. Și păr în cap. După ce a făcut niște mișmașuri neizbutite, a avut nevoie de bani la fel ca de aer. Ei, nu chiar ca de aer, dar așa cred unii când rămân cu buzunarele goale, spun că au aceeași senzație de sufocare, deși nu au simțit-o niciodată cu adevărat..

Poate că mai avea ceva prin casă de vândut, dar nu de mare valoare. În plus, n-ar fi rezolvat nimic dacă și-ar fi golit-o, doar avea nevoie de bani ca să trăiască mai bine. Și-a vândut un rinichi pentru că avea doi, deci de unul se putea lipsi. A durat o vreme până când medicul i l-a scos din trup. S-au făcut analize, s-au împărțit plicurile și s-au semnat actele de donație. A trebuit să aștepte, n-a fost ca la piață unde poți să te duci cu slănina din pod și s-o vinzi pe tarabă. Organul lui a ajuns în trupul unui turc cu stare, aflat în lipsă de rinichi. Ar fi putut să moară dacă n-ar fi venit în România, a avut dolari, așa că n-a mai dat colțul.

După ce a ieșit din spital, în fiecare zi de luni, marți, miercuri, joi și vineri, omul normal își cumpără de la măcelărie câte o juma de kilogram de rinichi de porc, face tocăniță din ei. Mănâncă organele din animal tăvălite în sos cu ceapă, până la ultima scursură din oală, pe care o șterge cu bucăți mari de pâine neagră. Duminică îi gătește cu sos de muștar și cartofi fierți și zdrobiți, decorați cu pătrunjel.

Uneori, după o zi cu vreme urâtă, visează că e un porc uriaș înecat în grăsime, cocoțat pe masa de operație, drogat, cu mâna chirurgului în spinare. Îi scotocește pe acolo, trage și împinge cu degetele și penseta de smuls sprâncene, scoate unul dintre rinichi și îl aruncă în oala cu apă fierbinte, roșii, mirodenii. O asistentă gripată adaugă un cub de aromă delicioasă de om. Infirmierele amestecă de zor și taie ceapă lăcrimând duios. Se trezește cu senzația de burtă plină, de masă prea îndestulată care i-a picat greu. În acele dimineți e mahmur, îngrețoșat de el, de corpul tăiat și cusut, de casă, de vecinii de sub și de deasupra lui, vecini care au câte doi rinichi fiecare, o adevărată risipă. Atunci își amintește că nu a căpătat toți banii și că din ce-a primit s-a ales praful. Niciodată nu i-a trecut prin minte să-l șantajeze pe noul posesor al fostului său rinichi, de teamă să nu rămână și fără alte organe, cum ar fi plămânii, inima și ficatul.

Prin anul 1000, cavalerii care au murit de sabie departe de casele lor, erau fierți la foc mic în apă cu vin și mirodenii alese. Carnea de pe oase, desprinsă ca cea de pe ciolanele de porc sau de vită, era îngropată cu un Aleluia și-un semn al crucii, iar scheletul nobil era dus la rude, pentru a fi băgat în cripta familiei. Uneori călătoria scheletului dura luni lungi de tot, ba chiar ani dacă izbucneau noi războaie pe drum. Bravii slujitori care păzeau oasele cavalerului se întâmpla să-și neglijeze datoria când dădeau de târfe vesele și butii groase de vin. În acele momente, când vii petreceau cu vii, scheletul se odihnea într-un grajd mirositor a baligă de vită, a fân și-a sudoare.

Povestea asta a auzit-o într-un Accelerat plin de oameni cu câte doi rinichi, de la un profesor abstinent în toate cele, căruia i-ar fi trebuit un nou ficat și-un sfert de plămân.

 

Alina Andrei