Alina Andrei


Bărbatul Ce Avea o Cocoașă de Broască


Microsoft Romania
 


Crezi că cei din jurul tău au câte un stol de păsărele în cap? Mai gândește-te. Dacă ești la birou acum, uită-te la colegi cu atenție, da bine de tot, cercetează-le în mod deosebit urechile, buzele și nările. Dacă prin aceste orificii nu le ies pene și fulgi, înseamnă că n-au păsări în scăfârlie, chiar dacă dau semne c-ar avea. I-ai bănuit de multe ori pe vecini că ascund oareșce orătănii la etaj, dar la fel, dacă nu se vede nici un semn, înseamnă că n-au. De aceea te sfătuiesc să NU le faci cadou semințe de papagal sau grăunțe, nu se știe niciodată cum reacționează un om al cărui spațiul locativ al capului, aparent e nelocuit de zburătoare.

Bun. Acum lasă capetele altora și citește povestea asta, dacă n-ai altceva mai bun de făcut. E indicat s-o citești la birou, în timpul orelor de lucru, taman după ce șeful te-a întrebat dacă ai de gând să termini treaba și tu i-ai spus că da, mai ai un pic de tot, verifici ultimele amănunte. În aceste condiții, povestea Bărbatului Ce Avea o Cocoașă de Broască ți se va părea înzecit mai grozavă decât dacă ai citi-o acasă, sau așa, în general, dacă e să fim cinstiți. Pentru derutarea celor din jur, e indicat să-ți înfrânezi grimasele, rânjetele, n-ar strica să adopți o expresie serioasă de birou, adică: preocupată, vag spre mult sictirită, scărpinături în cap, bocănitul cu bricheta, târșâitul mouse-ului și zguduirea lui din când în când, scuturarea tastaturii de firmituri, fire de păr, scrum și chestii gelatinoase neidentificabile. După primele cinci minute de la începerea lecturii nu uita să trântești tastatura de birou și să subliniezi ostentativ că e de speriat câte chestii se strâng printre taste. Gata. Să începem povestea Bărbatului cu Țestoasa Cocoșată în Spinare. E inspirată din realitate. Nu din a mea, nici din a ta, ci din a lui.

E vorba despre domnul Wo, un chinez mic cu ochii oblici, care arată cam așa cum își imaginează europenii că arată un chinez, dar și un pic altfel, adică la fel cum îl văd al lui și cum se zărește el în fiecare dimineață în oglinda de la baie. Wo nu împlinise 50 de ani când a luat hotărârea să se întoarcă acasă, după opt ani de absență. Nu mă întreba ce-a făcut în timpul ăsta, nu e treaba mea și nici a ta. Pe aeroportul din Guangzhou a fost oprit chiar înainte de a se urca în avion. De ce? Pentru că li s-a părut ciudat ca unui pasager să i se miște cocoașa sub haină. L-au silit să-și dea parpalacul jos, așa a ieșit la iveală broasca țestoasă, o namilă verzui maronie de cinci kilograme, nici urâtă, nici frumoasă. Dacă aș fi lucrat eu acolo, i-aș fi lăsat cocoașa în pace, să se urce împreună cu dl. Wo în avion, dar uite că eu stăteam aici în România când s-a întâmplat totul. Polițiștii au vrut să-l aresteze pentru tot felul de chestii, încălcări de regulamente, legi, treburi din ăstea, până la urmă le-au dat drumul la amândoi. Bărbatul le-a spus că se întorcea definitiv acasă, în Chongqing și că nu putea să-și lase animalul de companie în Guangzhou, c-ar fi murit de dorul lui, în plus i-ar fi rămas și norocul acolo, și doar se știe că nu mai rămâne nimic de capul unui om fără noroc. Din fericire nimeni n-a vrut să-l aibă de conștință. L-au sfătuit să schimbe avionul și să-și lase cocoașa la bagaje, dându-i chiar bani (au strâns mână de la mână) pentru taxele suplimentare. Sfârșitul e cât se poate de fericit în aceste circumstanțe. Bărbatul s-a dus cu carapacea acasă, a îndopat-o cu verdețuri și gângănii. Toți vecinii s-au strâns în jurul lor, oameni mai bătrâni cu opt ani, l-au bătut cu palma pe spate și-au scos sunete de neînțeles pentru noi, dar care se traduc prin politețurile și hihăiturile de rigoare ce se spun atunci când se întoarce cineva dintr-o călătorie lungă. Tatăl lui Wo a lăcrimat de fericire că i s-a întors fiul, că a apucat să-l vadă înainte de a pleca după strămoși, bunicul la fel, a lăsat să i se scurgă umezeala pe obrajii șifonați, gălbejiți de vreme, ca de om la 97 de ani. Pentru că nu mai avea toată mintea în cap (cu timpul i s-a scurs așa cum l-a lăsat și auzul), bunicul i-a mulțumit pentru dar, spunându-i că de mult îi era poftă de supă de țestoasă, o delicatesă destul de scumpă, cam la fel ca labele fripte de tigru și lișița cu bambus. În toată gălăgia aia nimeni nu l-a auzit, în afară de ingredientul supei, dar acesta n-a priceput nimic, și chiar dacă ar fi înțeles, n-ar fi putut să i se plângă stăpânului pentru simplu fapt că nu vorbește. Femeia lui Wo s-a bucurat și ea că i s-a întors bărbatul, pentru că așa se cade, într-un colț al încăperii de zi, chiar lângă ceasul electronic de perete, cu dragoni aurii, zâmbea de bun venit și vecinul Mo, pentru că așa trebuia. Acum să nu-ți imaginezi o scenă prea siropoasă. Da de unde. Dacă vrei să știi, în anii în care au trecut soția lui Wo și-a fleșcăit sânii în mâinile vecinului Mo, tac-su a făcut ceva pușcărie pentru că a furat șlapi din fabrică, copiii și nepoții n-o duc rău, dar nici bine, călduț ca o supă de broască uitată la răcit pe pervaz.

Povestea lui Wo e mai lungă, dar m-am plictisit s-o spun, și la urma urmei poate că nici nu meriți s-o citești. Mijlocul și sfârșitul pe scurt: Wo ieșea diminețile cu colivia în parc, cocoașa rămânea acasă lângă bunic, Mo și-a rărit vizitele sub fusta vecinei, biciclete, drum prăfuit și-o pungă de orez, trafic cu casetofoane piratate, supă, carapace goală, bunic mort, pe aeroportul din Sydney o femeie a fost prinsă cu 59 de pești exotici sub haine, clipocea apa în pungi, cătușe, în Chongqing a plouat, piele uscată, buric cu scame de lână, cot învinețit, paporniță, toți au murit. Gata.

Acum termină ce ai de lucrat și du-te la cafea.

 

Alina Andrei