Alina Andrei


Eseu estetic și înălțător
despre cel mai nobil bărbat
al Imperiului Austro-Ungar


Microsoft Romania
 


Bravul scriitor Jaroslav Hasek s-a născut la Praga în anul de grație 1883. Dacă s-ar fi născut un an mai devreme, fără îndoială că biografii ar fi spus, înțelept, că 1882 a fost anul de grație. La fel s-ar fi întâmplat dacă s-ar fi născut în 1884, sau 1984, dar mama domniei sale a hotărât să-l nască în 1883. Tatăl e posibil să nu fi hotărât multe deoarece era mai tot timpul ocupat cu degustarea băuturilor alcoolice, pasiune care îl va arunca în brațele morții, fără cale de întoarcere, lăsându-l pe micul Jaroslav (era să scriu Svejk) orfan de tată la vârsta de numai 13 ani.

Soarta și nu altceva sau altcineva a făcut ca micul orfan să fie înfiat de un farmacist. Nu se știe (cel puțin domnia mea nu a aflat), dacă părintele vitreg a fost un om cumsecade sau un hain cu inimă neagră (se cunoaște cu certitudine în literatura de specialitate faptul că hainii întotdeauna au inimă neagră, în nici un caz roșie, albă, albastră sau vineție). Hasek a terminat Academia Comercială la numai 19 ani, putem presupune că până atunci a dus o copilărie interesantă și o adolescență remarcabilă, demne de scriitorul de mai târziu. S-a angajat la banca Slava, dar după o vreme i s-a arătat ușa din cauza alcoolului, deoarece băuturile spirtoase îi alunecaseră prea des pe gâtlej, spre nemulțumirea șefilor săi. A mai trăit dânsul cât a mai trăit, într-un fel care ne este necunoscut, până când a plecat pe câmpul de luptă, fiind înrolat în armata austriacă, apoi în detașamentele cehe formate în Rusia. Din proza sa de mai târziu putem deduce ce părere a avut despre capacitățile intelectuale îndoielnice ale superiorilor din armata austriacă. De și în jurul lui Svejk s-a învârtit principala sa operă, Hasek a scris nu mai puțin de 1.500 de scurte povestiri satirice, prin care și-a arătat dosul literaturii de salon parchetat și lustruit, cu aroganța omului necăjit care nu mai are de ales decât să râdă în hohote, dar cu inima strânsă bine în pansamente înmuiate în rivanol. Capodopera lui este "Peripețiile bravului soldat Svejk în războiul mondial ", pe care din păcate nu a apucat s-o termine. Gheara morții i-a strâns pieptul în 1923. Definitiv! Adică a murit.

Când fratele său a sunat la redacția "Tribunei", pentru a anunța decesul părintelui soldatului Svejk, aproape că nimeni nu l-a crezut. Toți și-au imaginat că Jaroslav Hasek se preface, că e bine mersi și că vrea să le râdă în nas, să le dea cu tifla, un bobârnac în frunte, echivalentul unui brânci pe gheață. Totuși un ziarist s-a dus până la Lipnice, unde scriitorul a trăit în ultima parte a vieții, fiind imposibil să moară acolo în prima parte a vieții, dar fiind posibil să trăiască pe acele meleaguri până în ultimele clipe ale morții. Pentru cei care habar nu au de firea umană, poate suna curios faptul că scriitorul care stârnește și acum hohote de râs, în timpul vieții a fost un om mai degrabă melancolic decât vesel, suferind de grave depresii nelăcrimoase. Partea cu "în timpul vieții a fost un om mai degrabă melancolic" e logică, știindu-se că după moartea lui cei vii n-au putut afla cum se mai simte, de râde sau plânge, dacă și-a continuat "Peripețiile." sau a lâncezit pe norișorii pufoși, holbându-se de acolo la cei rămași pe pământ.

"Peripețiile bravului soldat Svejk" au fost traduse în peste 40 de limbi străine umane, din motive tehnice nimeni n-a tălmăcit povestirile și pe graiul motanilor nefericiți, a rățoilor indieni și a gâscanilor, deși Hasek a scris și despre aceste nobile viețuitoare.

În continuare voi spicui fragmente din postfața cărții "În spatele frontului", scrisă chiar de Jaroslav Hasek, "cel mai mare scriitor ceh", cum se numea el însuși.

"Bine s-a spus cândva că un om bine educat poate citi orice. Împotriva a ceea ce e firesc se ridică numai porcii și bădăranii ipocriți, care în purismul lor abject nu se uită la conținut și se năpustesc mânios și asupra cuvintelor izolate. Cu ani în urma, am citit critica unei nuvele, în care criticul era furios din pricină că autorul scrisese: <<și-a suflat și și-a șters nasul>>. Expresia pare a fi împotriva a ceea ce este estetic și înălțător, în literatura care trebuie pusă la dispoziția poporului. Și asta nu-i decât o mica mostră de ce fel de dobitoace se nasc sub soare... Acest soi de oameni care își arată indignarea în văzul lumii caută în schimb, cu nespusă plăcere, closetele publice, pentru a citi acolo inscripțiile nerușinate de pe pereți ".

Că a venit vorba de inscripții, trebuie să recunosc că nu mi-ar displăcea ca într-o zi oarecare, nici albă, nici neagră, nici gri, intrând într-un astfel de stabiliment public de colectare a dejecțiilor umane, să găsesc pe faianță citate de genul "Când pomii dau în floare, petalele albe troienesc latrina părăsită", "Latrina stă tristă, melancolică și îndurerată. Lacrimi nu varsă", sau, de ce nu "În vârful unuia dintre prunii ale căror crengi privesc înăuntru stă cocoțată o cioară". Dar fără îndoială că aceste citate sunt prea lungi pentru bieții măzgălitori de closete, iar după pruni parcă nu merge trecut un număr de telefon, gen 89.89.89, și nici măcar după cioară, căci cine să fie atât de naiv încât să sune o pasăre care cică ar face și ar drege prin față și prin spate. Iar o măzgălitură fără număr de telefon, n-am văzut până acum.

Dar să lăsăm asta, să ne întoarcem la lucruri mai serioase, cum ar fi caracterizarea domnului scriitor Hasek.

"Voi trece acum, foarte pe scurt, la aprecierea caracterului meu. Un om care scrie atât de frumos ca mine trebuie să dispună, fără doar și poate, de-o mare frumusețe sufletească. N-am nici o îndoială că în viitoarele alegeri pentru Dieta imperială se va ivi prilejul ca, ales fiind în unanimitate într-una sau mai multe circumscripții electorale, să spăl parlamentul austriac de rușinea de a fi fost până în prezent lipsit de aportul celui mai nobil bărbat al Imperiului Austro-Ungar... Vă rog să mă credeți că au fost momente în viața mea când, entuziasmat de vreo realizare personală, m-am trezit șoptindu-mi de unul singur: Doamne, ce bărbat de ispravă sunt! ". Într-un fel nelămurit pentru mine, deși scriitorul a spus clar că este cel mai nobil bărbat din Imperiu, Radko Pytlik a întocmit o monografie despre dânsul pe care a intitulat-o oarecum eronat "Gâscanul hoinar". Aș fi înțeles dacă titlul ar fi fost ceva de genu: Cel mai nobil gâscan hoinar al Imperiului Austro-Ungar, sau Cel mai hoinar gâscan, Gâscanul cel mai hoinar, Hoinarul cel mai gâscan... Totuși părintele bravului soldat Svejk sigur că a trecut cu vederea acolo unde este acum.

Despre Svejk nu prea știu ce să spun, pentru că oricum îl cunoaște toată lumea. Dacă totuși m-ar întreba cineva care n-a auzit neam de neamul lui de dânsul, i-aș spune că bravul soldat avea o mutră din care se putea vedea clar că avea multe pe inimă, îi plăceau lucrurile neîngăduite, fără voie își scotea superiorii din minți și din cizmele militare, se gândea des la gamela cu gulaș. Mareșalii și locotenenții îi răcneau în față de nenumărate ori, nedelicat, "Pleacă, bestie", "Pleacă, mizerabile" sau "Idiotule, dobitocule... Acum las-o baltă și pleacă, secătură", dar acesta fiind cumsecade, nu punea la suflet și se întorcea mereu cu forțe proaspete rostind plin de avânt "Cu respect vă raportez".

O eventuală continuare a eseului înălțător va urma cândva.

 

Alina Andrei