Dan Iancu

 

Scrisori către a

Microsoft Romania
 

Preaiubito,

...iar dac-ai să vii te voi aștepta în umbra unei voci apretate cu grijă, multă grijă, cu unghiile tăiate în carnea uscată de dorul petalelor trandafirii niciodată văzute. asta dacă ai să vii.

plecarea ta de ieri, sau alaltăieri, nu mai țin minte precis, avea în ea un soi de neputință ca atunci când scrii și vezi că vorbele se labarțează pe ecran umplând doar. uneori ai impresia că ai spus ceva esențial cînd de fapt ai insăilat cerșeli lăcrămații sau simple banalități sentimentale. te prinzi după adjectiviada ce scufundă substantivele sau notele false din metaforele aparent îndrăznețe. oricine e tentat să creadă că precizia e o descriere extensivă și bine împodobită.

meșteșugul de care-ți vorbeam deunăzi ține de ascunderea cuvintelor perfecte. alergi să pui ceva din idee. niciodată întregul. doar o parte pentru că pe măsură ce îți înșiri măruntaiele pe marmură începi să uiți. în locul lor pui obiecte de plastic să țină locul ocupat pentru o acordare perfectă. (eu te uit cu fiece bucată de piele întrevazuta dorită și lasată pentru o ocazie mai bună. așa ma uit după fundul tău, printre gene, cu capul nu prea întors. frica de a nu te sfișia cumva. petale trandafirii. mă rog. oricum nu am gustat din tine ca să îmi atârn plecarea ta crucifix la răsărit.) spui că nu mai treci peste textul scris, că nu poți schimba o iotă, că... nu știu dacă e bine. poate e perfect. pentru mine e esențial să citesc cu voce tare. nu scrisorile pe care le torn așa cum vin și le las dracului că obosesc. dar dacă vor rămâne cu mine le voi "corecta" și pe ele. mă uit pe textele trimise la plecare și cumva nu le-aș lăsa altcuiva. nu trimit ciorne, poate pseudociorne. nimic fără să mă mai cuprind odată. îți atașez niște corecții pe care le cred necesare, nu la textul meu ci la primul tău text.

cuvintele împrăștie până la urmă ținta, de fapt o spulberă. tragi într-un punct care se mărește cuprinzând din ce în ce mai multe, altele și totul gîlgâie...

[pauză]

...te întorc din drum te presează te învaluie fac din tine un neica nimeni. nasol. vorbeam deunăzi, știi când ma holbam la mîna-ți prelungă că scriu în două timpuri. învolburarea ăi precizia. între timp m-am făcut că ghicesc ca să îți simt pielea răcoroasă de vară și nu ți-am mai povestit și de ce. poate mai încolo și oricum rețetele nu-s bune de nici un fel. am un singur amendament la a nu spune. ar trebui să fii fericit sau convins cu starea de final. nu aș spune să părăsești sau să crezi că ai terminat. nu ai cum. vei găsi că un cerc nu e vreodată perfect, doar o aproximare a unei formule. scrisul până la urmă rămâne aproape aproape de ce vrei tu. nu cred în închiderea altfel decît voită a unei opere (ce bine că recitesc și-mi văd prostiile). și cu cât mai mare cu atât mai aproximativă. renunți pentru a începe ceva mai aproape de ideea de frumos a momentului. nu știu dacă până la urmă spunem altceva. nu ca în dictonul că nimic nu-i nou sub soare, ci ca în acea minimă schimbare prin care suntem asemănători cu chipul și asemănarea unei prezențe infinite. știu că te întristez.

eu, tot eu


Dan Iancu